blog.revistacultura.ro

„Discursurile deştepte n-au fost niciodată o marfă atât de apreciată. Ele au dat naştere unor conferinţe precum TED, Davos, şi acum unei cohorte de concurenţi care îşi încearcă norocul. Au transformat conferinţa TED de 18 minute într-un fenomen viral, pe Internet. Dar nu vom intra oare în criză de lucruri care merită spuse?”, se întreabă Benjamin Wallace într-un eseudin „New York Magazine”.

Încă de la începutul anilor şaptezeci, când a fost întemeiat World Economic Forum, din Davos, Elveţia, au apărut astfel de întâlniri exclusiviste, care amestecă ideile spumoase cu evenimentele de networking de primă clasă, arată Wallace. Anii optzeci au însemnat apariţia conferinţelor Renaissance Weekend, pentru un public interesat, în cea mai mare măsură, de chestiuni politice; a conferinţelor Allen & Company, din Sun Valley, pentru granzii din media; şi a unei versiuni timpurii a conferinţelor TED, pentru titanii din trei domenii conexe – tehnologie, entertainment şi design.

Anii două mii au fost, însă, martorii unei proliferări nemaiîntâlnite a acestor evenimente construite în jurul prestigiului social, printre care conferinţele TED sunt, de departe, cele mai populare. Toate promit, scrie Benjamin Wallace, unul şi acelaşi lucru: „un cordon de catifea care să ţină la distanţă inoportunii, interacţiunile sociale la întâmplare, conţinutul mediocru şi care să ofere, cel puţin, iluzia că toţi participanţii se bat, de la egal la egal, pe burtă. Aceste evenimente au şi propriul vocabular: ele sunt „întâlniri ale liderilor gândirii” unde „starurile rock” ies din „garaj” pentru a învăţa să folosească idei „ce pot să arunce lumea în aer”, care au fost, în prealabil, „şlefuite” cu grijă.

Motivele pentru care acest gen de conferinţe au o astfel de forţă de atracţie sunt complexe. În esenţă, însă, toţi cei care plătesc sume exorbitante (preţul unui bilet, în 2011, era de 6 000 $) pentru a se număra printre participanţi reprezintă „cercuri de oameni interesanţi şi nesiguri care încearcă, cu disperare, să intre în tărâmul celor blazaţi şi automulţumiţi”. Iar pentru intelectualii publici invitaţi să conferenţieze, care îşi promovează cărţile şi se promovează pe ei înşişi, ca branduri, noile valuri de conferinţe reprezintă amplificatori ai prestigiului, rampe de lansare care oferă avantaje care nu pot fi măsurate doar în bani. Read the rest of this entry »

Răzvan Ţupa, poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti, Casa de Editură Max Blecher, Bucureşti, 2011, 98 p.

Există destule semnale că douămiismul ar putea fi într-adevăr ultima generaţie literară de la noi. Sau, mai exact spus, ultima care se mai serveşte de modalităţile de legitimare generaţionistă. Într-o panoramare aproape exhaustivă a volumelor apărute în 2011 („Poezie 2011. Ordinea poetică şi dezordinea poeziei”, www.poetic.ro), Răzvan Ţupa enumeră câteva dintre argumentele unui mic „dezgheţ” de doctrină în poezia românească. Au dispărut în sfârşit, observă el puţin profetic, dar corect, înfruntările dintre grupuri, încrâncenările canonice, sacrificarea sângeroasă a precursorilor. Majoritatea douămiiştilor, aflaţi la a doua sau la a treia carte, au luat-o într-adevăr pe cont propriu. Unii dintre ei chiar fac eforturi sistematice de a se reinventa, astfel încât orizontul startului comun tinde să dispară în întregime. Read the rest of this entry »

Agnès Birebent, Nicu Ilfoveanu, Electro +, tipărit la Arta Grafică S.A., București, 2011, 160 p.

Nicu Ilfoveanu, Octav Avramescu, Găsiţi şi pierduţi, Found and Lost, tipărit la Arta Grafică S.A., București, 2011, 240 p.

CLAUDE KARNOOUH

Una dintre diferenţele reale, neamăgitoare, ale postcomunismului românesc faţă de regimul anterior este dezvoltarea editurilor, nu întotdeauna în direcţia cea mai bună, căci o mulţime de prostii au fost publicate pe lângă cărţi de mare valoare. Să fim totuşi măcar o dată generoşi, să ne facem a uita lipsa flagrantă a unor autori esenţiali trecuţi cu vederea de sistemul editorial, şi să privim cu bunăvoinţă librăriile ticsite de cărţi de tot soiul, de la cele mai insipide romane siropoase până la proza fundamentală şi grea a lui Husserl, de la main stream-ul politically correctness-ului de dreapta şi de stânga până la rare perle de poezie, la numeroase enciclopedii, mai mult sau mai puţin interesante, traduse cu precădere din engleză, la cărţi pentru copii, din ce în ce mai multe, şi last but not least, la felurite volume de fotografie. Se pare că fotografia vinde, mai ales cea nostalgică – multe fotografii ale familiei regale, bunăoară, înţepenite în poze teatrale din viaţa sa publică ori semi-privată, vederi din Bucureştiul de altădată, de înainte de 1914 şi mai ales din perioada interbelică, dar şi destule imagini – la fel de pietrificate – cu conducătorii comunişti, surprinse cu te miri ce ocazii – familia Ceauşescu în vacanţă, familia Ceauşescu la ţară sau la mare – cu stilul şi gusturile lor mic-burgheze, post-Frontul popular, condimentate cu câteva scăpări de un lux nepotrivit, ca acele plimbări cu iahtul pe Dunăre, unde surâsul crispat al participanţilor devoala, cui ştia să discearnă lucrurile, stânjeneala acestor ţărani abia scăpaţi de la coada vacii, care ajunseseră responsabili politici mai mult sau mai puţin relevanţi în acele timpuri ale Războiului Rece. Pe scurt, aceste fotografii poartă memoria unei societăţi dispărute, ca un fel de cenotaf istoric în care vremurile de dinainte de comunism sunt preamărite fără nuanţă, iar comunismul e urât – în acelaşi stil fără nuanţe. Cât despre România de astăzi – cu excepţia înmulţirii patiseriilor şi a delicateselor turistice, oscilând între un protocronism de bombonieră şi un racolaj financiar cam obscen – ea pare că nici măcar nu există. Read the rest of this entry »

Cum democrația a devenit irelevantă

DAN UNGUREANU

În ianuarie 2010, Curtea Supremă a Statelor Unite a dat o sentință importantă :  în cauza United Citizens vs Comisia Electorală Federală, curtea a stabilit (cu 5 contra 4 voturi) că și companiile sînt asociații de cetățeni, și prin urmare au dreptul la exprimarea opiniei în campaniile electorale, și, da, își pot folosi banii pentru a susține candidați și pentru a se opune altora.  Pe scurt, companiile au devenit persoane fizice, în sensul legii, cu drept de a finanța campanii electorale.

97% din fondurile de campanie ale candidatului republican Mitt Romney erau constituite din donații de peste 25 000 de dolari, care presupun venituri între 300 000-500 000 de dolari anual. Abia 2% din populația SUA are asemenea venituri. Două procente din populația SUA plătesc campania electorală a unui candidat, și, implicit, îi stabilesc agenda politică a acestuia. Miliardarul Sheldon Adelson a contribuit cu 10 000 000 $ la campania conservatorului Newt Gingrich.

Îl vom cita în cele de mai jos pe Robert Reich pentru a estima amploarea ororii : Read the rest of this entry »

Minunată seară la Ateneul Român, cu renumitul scriitor israelian, favorit de ceva vreme în cursa pariurilor pentru Nobel, Amos Oz. Dintr-o oră şi jumătate de dialog cu Gabriel Liiceanu, publicul plătitor de bilet a avut parte de 15 minute întregi de Amos Oz.

Pe scările de la intrare, şmenarii care vând 2bilete la suprapreţ la meciurile naţionalei încercau să-şi atragă muşterii: un bilet în plus, un bilet în plus la conferinţa lu’ Gabriel Liiceanu! Iată, îşi va fi spus spectatorul cultivat, îmbrăcat la patru ace, în gând, ce-a priceput şmenarul din toată tărăşenia: că cineva s-ar abate pe la Ateneu luni seara şi-ar scoate bani din buzunar doar ca să îl audă pe domnul Gabriel Liiceanu monologând! Read the rest of this entry »

Frantz Fanon, Piele neagră, măşti albe, traducere Vasi Ciubotariu, prefaţă Ovidiu Ţichindeleanu, Editura Tact, Cluj, 2011

review de CLAUDIU GAIU

Recentă republică orientală a UE, România trăieşte cu întârziere episoade similare cu cele ale istoriei fostelor colonii sau ţărilor europene înapoiate din anii 50-70 (Portugalia, Spania sau Turcia, căci pe atunci nimeni nu se îndoia de caracterul european al ultimei): exodul de mână de lucru ieftină spre Apus şi consecinţele dramatice ale unei rapide depopulări şi pierderi de creiere şi braţe de muncă. Şi mai întâi a fost dispreţul pentru „căpşunari”, apoi admiraţia pentru devizele ajunse în supermarketurile de acasă. Read the rest of this entry »

T. O. Bobe, Contorsionista, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011, 284 p.

review de COSMIN BORZA

Statutul lui T. O. Bobe în cadrul noii generaţii de prozatori autohtoni este de invidiat. După ce a debutat într-o companie mai mult decât onorantă (în „Tabloul de familie” din 1995), scriitorul născut la Constanţa a beneficiat de un succes de critică şi de public cvasi-unanim datorită romanului „Cum mi-am petrecut vacanţa de vară” (2004, reeditat în 2007 şi în 2011, poate şi pentru că, alături de „Exuviile” Simonei Popescu ori de „Cruciada copiilor” a Florinei Ilis, a ajuns una dintre „lecturile suplimentare” preferate din învăţământul preuniversitar). În plus, pentru a-i găsi un corespondent lui Bobe în proza românească, e necesar apelul la vârfurile „optzecismului”. Doar acolo poate fi întâlnit un apetit similar pentru registre şi stiluri narative atât de arborescente şi de rafinat-manieriste, pentru înscenări ludice intertextuale, pentru deconspirări ale convenţiilor ficţionalităţii, pentru pastişe şi parodii cât o proză scurtă, pentru „însemnări la firul ierbii” pe care se încastrează reflecţii livreşti ori inflexiuni poetice, pentru metanaraţiuni istoriografice burleşti, de nu chiar bufe, pentru „epicul ipotetic” şi „fantezismul alegoric”, pentru dislocări halucinante ale temporalităţii, spaţialităţii şi perspectivelor sau instanţelor narative, pentru „tratamente fabulatorii” ale psihologiilor şi trăirilor cotidiene. Aproape nici nu mai surprinde, aşadar, faptul că noul său volum „Contorsionista” este promovat în mediul online prin intermediul unei judecăţi foarte măgulitoare aparţinându-i lui Mircea Cărtărescu: „O lecţie de literatură pe lângă care mai toate cărţile din ultima vreme par opere de diletant”. Read the rest of this entry »

Ana Selejan, Adevăr și mistificare în jurnal și memorii apărute după 1989, Editura Cartea Românească, București, 2011, 224 p.

O carte demnă de interes a publicat recent Ana Selejan, cel mai harnic și dedicat documentarist al realismului socialist de la noi. Spun documentarist pentru că cele nouă volume ale „Literaturii în totalitarism” au fost adesea greșit plasate în rândul cărților de critică sau de istorie literară. În afară de o ordonare cronologică și de clasificări minimale, completate pe alocuri de un discurs frugal în conținut dar inflamat în expresie, aceste cărți nu fac în fond decât să transcrie propriu-zis documente ale epocii. Ele au mai degrabă aspect de texte comentate decât de volume critice autonome. Efortul autoarei nu trebuie minimalizat, în condițiile în care la începutul anilor ʼ90 posibilitățile tehnice ale cercetătorului român mai aveau încă prea multe în comun cu penuria optzecistă, însă nici nu trebuie înțeles drept mai mult decât este: o restituire documentară. Read the rest of this entry »

Nopţile morţilor vii: povestea lui 1574

CĂTĂLIN OLARU

În filmele-catastrofă, taman când vine tsunami-ul, când e incendiul mai în toi sau când sunt pe cale să se scufunde şi ultimii centimetri pătraţi de vapor, atunci când fiecare secundă contează pentru supravieţuirea proprie sau colectivă, eroul găseşte aproape întotdeauna de cuviinţă să-şi prindă partenera de mijloc şi s-o sărute cu foc; în funcţie de decenţa scenaristului şi de publicul prezumat al filmului, intenţiile copulative sunt duse sau nu mai departe. Nici în ceea ce priveşte trenul IR 1574, plecat luni, 6 februarie 2012, din Galaţi, şi ajuns miercuri, 8 februarie 2012, tot în Galaţi, lucrurile n-au stat altfel. Read the rest of this entry »

Schadenfreude

DAN UNGUREANU

„Ca la Londra vara trecută, vajnicii suporteri ai democraţiei de macadam au spart, incendiat, bătut şi au aruncat cu piatră cubică. Nu ştiu dacă au dus democraţia până la capăt, furând plasme pentru a putea urmări mai confortabil analizele atât de fine ale tonomatelor de serviciu. Să fi declanşat soarta SMURD toate aceste nobile pasiuni stradal-televizive? Sau doar carisma domnilor Antonescu şi Ponta? Sau poate exasperarea galeriilor fotbalistice a fost stârnită de dictatura PDL? (…) Habar n-am. Ştiu însă că un lucru devine din ce în ce mai clar pentru toţi românii de bine. A început încleştarea pe viaţă şi pe moarte între forţele trecutului şi proiectul unei noi Românii. Opoziţia şi-a activat în sfârşit întreg arsenalul moştenit de la Ana Pauker, Teo, Luca şi Dej: derbedei înarmaţi, dezinformare, propaganda urii. Ne acuză că vom fura alegerile doar pentru că vrem ca românii să voteze, în diaspora şi acasă. Ce vor ei, în schimb, e ca o populaţie imbecilizată de televiziuni, înfricoşată de scenarii apocaliptice mereu dezminţite de realitate şi, mai nou, de bătăuşii scoşi pe străzi, să aleagă în locul reformei Statului retorica urii şi neputinţei ridicată la nivel de program politic” „Opţiunea e simplă: reformă, responsabilitate, siguranţă sau regres, populism, domnia bâtei. Alegerea o va face însă România vrednică, România care munceşte, România însetată de viitor, nu mahalaua violentă şi ineptă încolonată, ca minerii odinioară, în spatele moştenitorilor Securităţii.”

De două generații, familia Baconsky se menține în atenția mass-media atrăgând, panicat, histrionic și strident, asupra ascuțirii luptei de clasă.

Anatoli : „Trece-o noapte și mai trece-o zi,/ se ascute lupta cea de clase,/ și chiaburii se arat-a fi/ / elemente tot mai dușmănoase. (1949) Theodor : „a început încleștarea pe viață și pe moarte între forțele trecutului și proiectul unei noi Românii”. (2012) Aceasta e ceea ce numim „mentalitate comunistă” – un mic grup totalitar aflat la putere știe binele țării, restul sunt dușmanii țării și poporului. Opusă e mentalitatea democratică – da, oamenii din stradă sunt cetățeni cu doleanțe, și contribuția puterii la dialog e să le expliciteze revendicările. Fostul Theodor vede lumea în alb și negru : reformă sau domnia bâtei. Ori noi, ori ei. Membrii PDL se îndreaptă, încet, spre grădina Icoanei, unde vor juca table cu foștii membrii ai fostului PNȚCD. Read the rest of this entry »