Deşi în lunile cât a durat campania s-au spus multe, cel mai frumos au tăcut muzeele. Ele ar fi fost cele în măsură să mute accentul de pe „proprietatea asupra artei” pe „contactul cu arta”.

Carmen Corbu


Hai să ne împroprietărim!
De la c.a.p-uri şi până la taxa radio, românii au avut tot felul de experienţe cu lucrurile în co-participare. În timp ce mulţi renunţau şi la sistemele centralizate de distribuţie a căldurii, brusc, în vară, guvernul le-a oferit ocazia să se împroprietărească în cotă parte din Brâncuşi. Nici măcar din operă în sine, din „Cuminţenia pământului” în particular, ci direct din Brâncuşi. Din valoarea noastră naţională! – Cum putem să rămânem insensibili? Brâncuşi e al nostru! Creativii din publicitate au ameliorat puţin mesajul pentru a evita disiparea responsabilităţii şi au recurs la o formulă prin care endorserii din clip l-au încredinţat pe artist fiecărui român în parte, el nemaifiind „al nostru”, ci „al meu”, „al tău”, la pachet cu atitudinea şi acţiunea personală, nu de grup. Pentru 2 euro!

Un performence guvernamental: Cu carul înaintea boilor
Aşa a fost să fie: „Barometrul de consum cultural”, publicaţia anuală editată de Institutul Naţional de Cercetare şi Formare Culturală (culturadata.ro) să apară cu o săptămână înainte de încheierea campaniei şi el să aibă în cuprins o secţiune dedicată artelor platice şi o alta referitoare la consumul cultural în spaţiul public.
Studiul a încercat să determine gradul de familiarizare a publicului cu arta vizuală contemporană şi cu autorii circumscrişi domeniului. Rugaţi să identifice un artist vizual contemporan din România, doar 11,1% dintre respondenţii la nivel naţional au oferit un răspuns pozitiv. Datele exacte furnizate de cercetare sunt următoarele: “O majoritate covârşitoare (78,7%) nu au ştiut sau nu au răspuns la această întrebare, iar restul au oferit nume de interpreţi de muzică (5,1%), actori de cinema (2,4%) sau alţii / altele (2,7%)”. Dacă aşa stau lucrurile la nivel naţional, în Bucureşti se înregistrează, totuşi, o rată de răspuns pozitiv ceva mai mare, de 19,4%. Dar şi aici confuzia persistă: “Mai bine de jumătate din respondenţi (59%) nu au ştiut sau au refuzat să răspundă, iar restul au identificat interpreţi de muzică (12,8%), actori de cinema (4,6%) sau alţii / altele (4,3%).” Confuzia de termeni în interiorul procesului de identificare a unui artist vizual, ar avea o posibilă explicaţie, spun cercetătorii de la Culturadata în asocierea ideii de vizual cu mass-media. Dar, în aceeaşi ordine de idei, pare că în răspunsul dat de subiecţi a prevalat notorietatea unui nume, iar atribuirea unui domeniu căruia acest nume îi aparţine a fost un demers secundar. Cum participarea la consumul de cultură în spaţii publice a însemnat,  mulţi ani la rând, predominant evenimente de tipul “cel mai lung cârnat din lume” sau “cea mai lată plăcintă”, rezultă că performance-ul guvernamental putea să se desfăşoare sub titlul „Campania ne-a prins nepregătiţi”. Şi că un spot cu mesajul „arta e a ta”, „orice artă e a ta”, „arta îţi face viaţa mai frumoasă şi lumea mai bună”, „arta nu era graniţe”, difuzat vreo câţiva ani – cam tot atâţia câţi s-au consumat cu cârnaţii cei mai lungi şi funiile de ceapă cele mai groase – ar fi pregătit mai bine experimentul social.

O cafea mică şi câteva bârfe
6 milioane de euro şi 2 euro la un sms  înseamnă 3 milioane de români în relaţie activă cu arta şi cu muzeele. Pe care nu-i găsim în cercetările asupra consumului cultural, orcât de puţin mecanic am analiza cifrele. Donaţia – situată ca valoare sub preţul unui ice-coffee la terase pe perioada verii –, suma finală colectată – care s-a oprit la 76.179 de sms-uri – şi reuşita achiziţiei nu reprezintă în mod necesar şi potenţialul campaniei. Ea are meritul de a rămâne un experiment social şi de a determina nişte chestionări. Trei puncte de plecare în chiar pledoaria de pe site-ul oficial al campaniei: 1) „se evită scoaterea acesteia din circuitul public”, 2) „rămâne astfel în proprietatea românilor”, „va fi redată circuitului muzeal și va putea fi admirată”. Ce înseamnă “circuit public” şi cum nu reuşesc muzeele să determine mai mult de 2% dintre români să le treacă pragul cu fidelitate? Ce înseamnă “proprietatea românilor”? Dar “va putea fi admirată”? Trei teme care, dezbătute la o cafea de 2 euro, ar putea valora mult.

Un petec de pământ pe lună
Deşi în lunile cât a durat campania s-au spus multe, cel mai frumos au tăcut muzeele. Ele ar fi fost cele în măsură să mute accentul de pe „proprietatea asupra artei” pe „contactul cu arta”. Dar nu, muzeele nu au părut să aibă un proiect, o proiecţie cel puţin, măcar o intenţionalitate. Poate ştiau că, oricum e mai cool să mergi la H’Art decât la MNAR şi mai uşor să intri la MOMA on-line decât la MNAC. Aşa că muzeele s-au ţinut tari pe poziţii, adică au rămas înţepenite, aşa cum le ştiam.  Fără discursul lor, asigurarea de pe site-ul campaniei, cum că, odată achiziţionată, opera „va fi redată circuitului muzeal și va putea fi admirată” rămâne un ceva gol, lipsit de sens, o expresie a inutilităţii numai bună să ţină la distanţă orice investiţie financiară şi afectivă. Şi să vorbeşti despre împroprietărire şi nu despre apropriere, este ca şi cum, donând pentru achiziţia „Cuminţeniei”, ai cumpăra teren pe lună.