Cosmin Borza


Matei Călinescu,
Un altfel de jurnal. Ieșirea din timp,
ediție îngrijită de Raluca Dună,
Editura Humanitas, București,
2016

Un inedit, emoționant și, în destule pagini, fascinant jurnal de doliu deschide seria de autor pe care Editura Humanitas i-o dedică lui Matei Călinescu. Partea întâi, intitulată „Problema memoriei”, prelungește evocarea îndoliată din „Portretul lui M” (2003), carte scrisă pe parcursul primelor 40 de zile scurse de la moartea fiului suferind de autism și de epilepsie, Matthew. Totodată, această secțiune, care cuprinde însemnări din 25 mai 2004 până în 18 ianuarie 2008, dă seama și de o deloc imprevizibilă metamorfoză identitară a lui Matei Călinescu. Pentru totdeauna neîmpăcat cu dispariția copilului de doar 25 de ani, profesorul de literatură comparată de la Indiana University, pensionar încă din 1999, resimte tot mai acut sentimentul zădărniciei vieții pe care încearcă să-l combată prin revigorarea „mozaicului de euri, formate în timp, dar coexistând simultan”, conglomerat estompat sau chiar șters de „urgențele” existenței cotidiene. Rezultă un jurnal al „amintirilor zilnice” sau, cum notează diaristul în martie 2007, „un soi de jurnal de bătrânețe în care, în locul reacțiilor la evenimentele zilnice, al întâlnirilor (care nu se mai produc) și-al proiectelor, în locul stărilor de spirit efemere, rolul principal, dacă nu chiar unic, îl joacă amintirile”. Doliul purtat prin scris pentru Matthew se extinde, astfel, și asupra vechilor identități ale lui Matei Călinescu, reușind să le readucă în prezent, să le determine să contribuie la energia vitală atât de necesară raportării firești și demne la bătrânețe: „Când, cum și cât își amintește cineva e o măsură a capacității sale de a trăi, a vitalității sale, indiferent de vârsta cronologică”.

Și mai programatic se vădește această concepție în a doua parte din „Un altfel de jurnal. Ieșirea din timp”. Fragmentele autobiografice dintre 17-25 februarie 2008 și 8 iunie 2009 sunt scrise din perspectiva unui „supraviețuitor”, termen metaforic-medical care denumește condiția bolnavului de cancer după confirmarea diagnosticului. Prezentul însumează aproape exclusiv rezultate când încurajatoare, când exasperante ale „CT-scan”-urilor, viitorul înseamnă doar „mors certa, ora incerta”, așa încât, după luni de „neliniște, de repetate cutremure și zvârcoliri interioare, de anxietăți fără nume”, diaristul atinge o stare de ataraxie care îl angoasează și mai mult. În fapt, Matei Călinescu ajunge la neutralitatea emoțională experimentată o viață de fiul Matthew, lipsindu-i, totuși, credința caracteristică autiștilor că toți ceilalți îi „împărtășesc gândurile, întrebările, nedumeririle, intențiile, dorințele, așteptările”. Soluția protejării unei normalități oricât de firave este, de aceea, dată tocmai de retrăirea în egală măsură empatică și lucidă a trecutului. O retrăire care, pentru autorului lui „A citi, a reciti”, implică invariabil un proces minuțios de relectură, reinterpretare și rescriere. „Raportarea la trecut ca la un fel de viitor, ca un spațiu de posibilități, fie ele imposibile […] e fără îndoială, atât vreme cât suntem vii, un reflex al «instinctului vieții», o reafirmare a lui” (29 iulie 2008), „mie mi s-a atrofiat dimensiunea viitorului în anii de după moartea lui M și am ajuns să prefer imaginația memoriei imaginației anticipării” (18 august 2008) sunt doar două dintre subtilele confesiuni teoretice ale lui Matei Călinescu.

Nu întâmplător, timpul imediat este mai mereu doar consemnat și, uneori, suspendat prin fixarea evenimentelor cotidiene în câteva stereotipuri: neocomunismul din postcomunismul românesc, corupția generalizată din țara natală, respectiv pragmatismul exacerbat al celei de adopție, marxismul iresponsabil al multor intelectuali occidentali, inumanitatea procedurilor și serviciilor medicale care îl reduc pe pacient la un calcul statistic etc. În schimb, timpul „regăsit” îi prilejuiește autorului („probabil, cel mai proustian memorialist român”, în termenii lui Alex Goldiș dintr-o cronică recentă) un veritabil dinamism existențial. Teoreticianul și criticul literar, profesorul niciodată integrat deplin în mediul universitar american, soțul dependent de protecția afectuoasă a Ucăi (Adriana Călinescu), tatăl frustrat că nu știe/poate relaționa natural cu propriii copii (M și Iri), exilatul dezorientat care amintește de lectorul sau de studentul incapabil să-și organizeze proiectele pe termen lung, copilul fascinat de forța interioară a mamei și adultul obligat să asiste neputincios la agonia ei se intersectează vibrant, se redefinesc reciproc și colaborează la crearea prin scris al unui antidot pentru mortificarea ce precedă moartea.

Fiecare zi trăită cu adevărat devine, așadar, „o monadă sau un aleph temporal”, diaristul aspirând, în clipele așa-zis revelatorii, la capacitatea mnemotehnică a „magiștrilor” amintirii: bunul prieten Mircea Ivănescu și Jorge Luis Borges (căruia numele Călinescu, auzit la o întâlnire din 1980, îi inspiră recitarea unui „cântec al cobzarului” citit în 1916). Ascultarea unei simfonii, vizionarea unui film, o plimbare prin Bryan Park, lectura unui fragment din „În căutarea timpului pierdut” (roman recitit, simptomatic, începând cu ultima carte, fără a mai ajunge vreodată la prima) ori din diverse studii mai ales filosofice, teologice sau medicale, răspunsul la o anchetă despre iubirile lui Nichita Stănescu, știrile despre deconspirarea colaboratorilor Securității (între care și destui congeneri) stârnesc un apetit pentru evocare, problematizare și teoretizare de-a dreptul vitalist-molipsitor.

Dând voce/viață eurilor sale dispărute, Matei Călinescu înscenează în „Un altfel de jurnal” o „tanatografie” îndreptată chiar împotriva morții, oferind o memorabilă ultimă lecție și teoretică, și creatoare, și existențială.

articol apărut în REVISTA CULTURA, seria a III-a (anul X),

nr.1 (545), 13 octombrie 2016, online: www.revistacultura.ro/nou