Un dosar coordonat de Cosmin Borza



E nevoie mai mult decât oricând de acest „the birdʼs eye view” (Matthew L. Jockers) în literatura română, cu atât mai mult cu cât reverența față de individualitatea genială a cutărui scriitor sau respingerea premiselor științifice ale cercetării literare, confundate cu dogmatismul marxist-leninist, ne-au păstrat până acum la adăpost de reflecții mai largi și de priviri panoramice. (Alex Goldiş)

 

Perspectiva asupra  literaturii ca „document” care ilustrează angajamentele estetice și afective ale societății presupune o cuprindere exhaustivă a producției literare din spațiul românesc, emancipată de calcule ierarhice și de strategii canonizante. Reprezentarea statistică ne deposedează de literatura-elită, de literatura „de calitate”, de literatura motiv de „mândrie națională”; spus scurt, ceva care ține în mod intim de raportul nostru cu universul operelor literare e amenințat prin acest import teoretic. (Adrian Tudurachi)

 

Am auzit de la elevi de liceu că a intrat inclusiv în circuitul de idei și metode cu care sunt obișnuiți din școală. Este o efervescență teoretică din care sunt sigură că va ieși o schimbare de paradigmă critică și poate metodologică.(Mihaela Ursa)

În 6 octombrie 2016, Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca i-a decernat titlul „Doctor Honoris Causa” lui Franco Moretti, profesor de științe umaniste la Universitatea Stanford. În aceeași zi, în cadrul Festivalului Internațional de Carte Transilvania, a fost lansată prima traducere în limba română a unei cărți aparținând criticului și teoreticianului italian: „Grafice, hărți, arbori. Literatura văzută de departe” (traducere de Cristian Cercel, prefață de Andrei Terian, cu un studiu de Alberto Piazza, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2016). Revista „Cultura” găzduiește, cu acest prilej, o anchetă la care au răspuns cu amabilitate Mihaela Ursa, Adrian Tudurachi și Alex Goldiș, trei dintre cei mai avizați cercetători români ai scrierilor lui Franco Moretti. Tot în acest număr, datorită sprijinului acordat de Mihaela Mudure, prof. univ. dr. la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, publicăm varianta în limba română a Laudatio. Alocuțiunea de mulțumire susținută de proaspătul laureat al universității clujene, intitulată „Abstraction, Patterns and Interpretation. New and Old in the Future of Humanirties”, precum și prefața semnată de Andrei Terian, „Studiile literare după Moretti”, vor apărea în numerele viitoare ale revistei „Cultura”. (C.B.)

 Anchetă

  1. „Reading is so twentieth century. Welcome to the digital age!” („Cititul este de secolul al XX-lea. Bine ați venit în era digitală!”) Este această butadă reprezentativă pentru concepția teoretică a lui Franco Moretti?
  2. Considerați că analizele cantitative dezvoltate de Franco Moretti pot provoca apariția unui nou pozitivism/formalism/structuralism?
  3. Care credeți că ar putea fi impactul studiilor lui Franco Moretti asupra cercetării literare românești?

Mihaela Ursa

  1. Lui Franco Moretti îi este foarte caracteristic acest mod de a ambala lucruri serioase în formule aparent gratuite sau care, la prima vedere, nu au alt sens decât spectaculosul și poza. Cei care nu l-au citit și-ar putea imagina că afirmația de mai sus este făcută împotriva cărții și împotriva lecturii, când se referă de fapt la conceptul său de „distant reading”. Cu alte cuvinte, aș reformula-o precis cam așa: „close reading is so twentieth century, welcome to the age of maps, graphs and trees”. Sigur că această reorientare implică și o sacrificare a literaturii așa cum o înțelegeam până aici, dar sacrificiul este mai degrabă accidental, decât programatic. Avantajul lecturii de panoramare (cum aș aproxima „distant reading”) față de lectura imanentă (cum s-a tradus la noi „close reading”) este ieșirea de sub vraja esteticului, pentru a cunoaște macro-unitățile din care textul face parte și pentru a face vizibile mari trasee de circulație a formelor de cunoaștere. Mi se pare însă că nu se subliniază destul de apăsat conștiința conjuncturalității culturale care însoțește afirmațiile radicale, contrariante, ale lui Moretti: în recomandările lui, istoricitatea culturală este acut prezentă. Când recomandă, de pildă, să învățăm de-acum „cum să nu citim romane”, teoreticianul de la Stanford gândește condițional: „de vreme ce/dacă” până acum am învățat „cum să citim” romane, putem trece la pasul următor. De aceea, ideea că analiza cantitativă va înlocui interpretarea dacă dăm curs lecturii de panoramare este o interpretare greșită a ceea ce Moretti gândește ca o completare istoric urgentă, ca o prioritate de etapă.
  2. Doar dacă sunt prost înțelese și prost făcute. Analizele cantitative se finalizează în mod obligatoriu cu interpretarea datelor. Deși nu-mi place să fac astfel de previziuni, aș spune că vaccinul structuralist ar fi trebuit să ofere imunitate culturii europene față de pericolul pe care-l semnalați. Iar peste Ocean, gradul de dezvoltare a tehnologiilor de digitalizare și cartografiere nu încurajează blocarea analizelor cantitative în stadiul constatativ clasicist, normativ, al expoziției statistice pozitiviste. Frumusețea analizelor cantitative constă, după mine, în faptul că oferă niște linii de mișcare și de trafic cultural, că fac previzibile anumite valuri, curente, evenimente și că oferă cercetătorilor posibilitatea de a anticipa evoluții, bazându-se pe parcursuri istorice. Într-o dezbatere a „Cercului metacritic”, dedicată tocmai infuziei analizelor cantitative în cercetarea literaturii, cineva le-a întrebat pe cercetătoarele care ne prezentau rezultatele muncii lor statistice dacă n-ar fi putut ajunge la aceeași concluzie și folosind vechea metodă, a interpretării pornind de la text. Răspunsul a fost afirmativ, dar poate că întrebarea a lovit pe lângă țintă: principala modificare nu este neapărat trecerea de la un raționament inductiv la unul deductiv, cât trecerea de la un raționament pentru „aici și acum” sau pentru un moment dat al istoriei literare la un raționament „predictiv”, de factură științifică, nu intuitiv-metaforică.
  3. Apreciez condițional-optativul din întrebare: cred că impactul ar putea fi unul considerabil dacă cercetarea literară românească ar beneficia de instrumentele tehnice și de tehnologia fără de care analiza cantitativă nu poate fi cu adevărat pusă în practică. Sigur că, bazându-se timp de câteva decenii mai ales pe critică „de gust” și anti-teoretică, cercetarea literară românească ar avea de câștigat din realismul, științificitatea și contextualizarea facilitate de macroanaliză. Partea bună este că există în România (mai ales la Cluj, București, Iași) câțiva tineri istorici literari deja implicați în proiecte de cercetare de grup (dicționare, cronologii, chiar baze de date). Acestea presupun o muncă enormă și – mult mai important pentru discuția de față – un efort de echipă, foarte greu de organizat într-o cultură ca noastră, cu un atât de pronunțat complex al geniului și prețuind rezultatul individual în detrimentul rezultatului de grup. Munca acestor colective a dat deja rezultate în sens tradițional, au fost editate și publicate câteva volume care ar putea constitui un prim etaj de „big data” necesare unor presupuse analize cantitative. Știu de la câțiva dintre ei că visează la finanțările și la proiectele interdisciplinare care le-ar permite să digitalizeze măcar aceste date. Adevărul – și ironia momentului – este că studiile lui Franco Moretti au, pe teren românesc, mai ales un impact „teoretic”: s-a tradus recent la Editura Tact, este inclus în bibliografiile universitare și în aparatele critice ale studiilor recente. Am auzit de la elevi de liceu că a intrat inclusiv în circuitul de idei și metode cu care sunt obișnuiți din școală. Este o efervescență teoretică din care sunt sigură că va ieși o schimbare de paradigmă critică și poate metodologică. Dar totul riscă să rămână un act temporar de entuziasm dacă finanțarea cercetării nu va permite și aplicarea tezelor lui Moretti în sensul cel mai practic cu putință și dacă decidenții politicilor academice nu vor renunța să mai separe umanioarele de învățământul tehnic, considerându-le pe primele perdante. Ar fi cazul și să gândim niște noi parcursuri de specializare în sensul interdisciplinarității presupuse de „digital humanities”, care să includă istorie literară, „data analysis”, dar și statistică, sociologie și competențe cibernetice, pentru că, deocamdată, ne bazăm pe specialiști care se pricep fie la unele, fie la altele și le aproximează pe celelalte.

 Adrian Tudurachi

1, 2, 3. O să abordez ancheta pe care o propui din perspectiva ultimei întrebări, cea referitoare la influența ideilor lui Moretti asupra studiilor literare din România. Cred că trebuie să distingem între mai mulți „Moretti” – pentru că opera cercetătorului italian pătrunde cu mai multe viteze în spațiul românesc. Există un „Moretti” legat de dezvoltarea geografiei literare sau a studiilor despre literatura mondială; există apoi un „Moretti” asociat cu revitalizarea formalismului și cu posibilitatea unei relecturi contemporane a textelor Școlii Formale Ruse; există, în fine, un „Moretti” al inovațiilor metodologice, legat de propunerea unor perspective statistice și cantitative asupra literaturii. Dacă îi vom căuta pe acești trei „Moretti”, îi vom găsi în condiții de receptivitate care merg de la vizibilitate maximală până la ignorare și cu efecte sensibil diferite asupra pieții românești a studiilor literare. E ușor de remarcat că geografia literară a devenit o temă care se „vinde”. Cărțile Andreei Răsuceanu, care, după modelul morettian din „Atlasul romanului european”, redesenează trasee ficționale pe harta reală a Bucureștiului, apar la cea mai importantă editură specializată în științe socio-umane, în cadrul unei extrem de selective colecții de studii literare. E un exemplu semnificativ, care arată că temele geografiei literare au ocupat vârful pieții editoriale românești, impunându-se mult mai repede decât alte abordări contemporane concurente. Mă grăbesc însă să observ că un asemenea succes nu i se datorează cercetătorului italian, calității contribuțiilor sale sau impactului pe care reflecțiile sale îl au în spațiul academic românesc. În fond, aplicarea geografiei literare la harta capitalei se înscrie într-o strategie a ecocriticii, care și-a dovedit deja eficiența și care e justificată de interesul societății de a descoperi noi moduri de exploatare a unei realități teritoriale. A folosi imaginația literară ca „ghid” pentru a te orienta într-un spațiu cunoscut e una dintre cele mai atrăgătoare promisiuni ale literaturii în prezent, iar faptul că studiile lui Moretti au alimentat acest motor al comercializării operelor e numai o conjunctură fericită.
Situația e diferită în cazul actualizării formalismului. Aici, prezența lui Moretti e aproape de neocolit: chiar dacă, sporadic, și alte reflecții contemporane recurg la – să zicem – studiile lui Tânianov despre dinamica morfologică a literaturii, se poate spune că pledoaria cea mai consistentă pentru reabilitarea formalismului prin intermediul unei teorii a emoțiilor sociale îi aparține cercetătorului italian. Problema e că receptarea lui Moretti din ultimii ani nu a provocat și o revenire la textele formaliștilor ruși sau la orice altă abordare care implică dimensiunea formală în descrierea experienței literare. Explicațiile țin de logica istorică în funcție de care s-a alcătuit peisajul actual al studiilor literare românești: pentru că „vechea” generație de critici a fost caracterizată de lecturile structuraliste și formaliste, delimitarea unei „noi” generații și denunțarea iluziilor autonomiei esteticului au implicat și abandonul acestor repere anacronice. Argumentele împotriva absolutizării valorilor estetice au avut la noi și o puternică dimensiune antiformalistă, care continuă să legitimeze și să susțină structura actuală a cunoașterii din domeniul literar. Or, în aceste condiții specifice pieții locale a ideilor literare, orice încercare de recuperare a perspectivei formaliste, indiferent că se face pe filiera retoricii sau prin imaginarul darwinist al concurenței formelor în lupta pentru supraviețuire – în loc să fie acceptată ca o avangardă obținută prin reciclarea unor direcții vechi, riscă să treacă pur și simplu ca o atitudine conservatoare.
Dintre cele trei ipostaze ale lui Moretti, pe ultimul loc în privința receptivității stă inventivitatea lui metodologică și, în mod precis, angajarea unei perspective cantitative asupra literaturii. Faptul e oarecum neașteptat pentru că vizează partea cea mai perceptibilă a studiilor lui Moretti, subliniată deja de primele texte care au discutat ideile acestuia pe teren românesc. Mă gândesc la eseul lui Alexandru Matei din „Transylvanian Review” (2008), la studiul Oanei Fotache din volumul „Moșteniri intermitente. O altă istorie a teoriei literare” (2013) sau la seria de articole semnate de Alex Goldiș în revista „Cultura” (2014). În mod simptomatic însă, în ciuda unei bune reprezentări a caracterului „revoluționar” al propunerilor cercetătorului italian, aplicațiile cantitative pe material românesc întârzie. Și asta pentru că metodologia propusă de Moretti conține o provocare implicită la adresa obișnuințelor noastre de ordonare și utilizare a operelor literare – ne confruntă cu predeterminările universului nostru de reprezentări ale literaturii. Perspectiva asupra  literaturii ca „document” care ilustrează angajamentele estetice și afective ale societății presupune o cuprindere exhaustivă a producției literare din spațiul românesc, emancipată de calcule ierarhice și de strategii canonizante. Reprezentarea statistică ne deposedează de literatura-elită, de literatura „de calitate”, de literatura motiv de „mândrie națională”; spus scurt, ceva care ține în mod intim de raportul nostru cu universul operelor literare e amenințat prin acest import teoretic. E vorba de importanța gesturilor axiologice în reprezentarea literaturii, care coboară până la originile romantice ale literaturii noastre, văzute ca mijloc de legitimare superioară a comunității naționale, ca „trofeu” și ca justificare ultimă a unei societăți emergente. De aceea, ipotezele morettiene cele mai avansate rămân greu de asumat. E un fapt pe care trebuie să îl corelăm și cu alte eșecuri ale importului de metodologie critică – cu foarte slaba receptare la noi a sociologiei singularității creatoare a lui Bernard Lahire sau Nathalie Heinich, cu lipsa de ecou a dispozitivelor lui Michel de Certeau de descriere a „practicilor cotidianului” sau chiar cu problemele de operaționalizare a noțiunii foucaldiene de „arhivă”: îl ratăm pe Moretti din cauza unei specificități culturale care ne împiedică să percepem semnificația fenomenelor de democratizare și banalizare a literarului. Fără să vreau să par pesimist tocmai într-un moment de recunoaștere locală a contribuției comparatistului italian, cred că, pentru spațiul românesc, încorporarea dimensiunii propriu-zis revoluționare a gândirii lui constituie în continuare o provocare, presupunând multe reacomodări pentru care studiile noastre literare nu sunt încă pregătite.

 Alex Goldiș

  1. Pe lângă că e un teoretician excelent, Franco Moretti e o persoană cu mult umor. Din această cauză tinde el însuși să-și caricaturizeze tezele pe măsură ce le avansează sau să adopte pentru o clipă, de dragul dialecticii, pozițiile criticilor săi. Prin acreditarea metodei de „distant reading”, Moretti a trecut pentru mulți drept un teoretician al „cititului de la distanță” sau chiar al „necititului”, în ton cu epoca post-lecturii pe care o trăim. La o privire mai atentă, însă, criticul încearcă să acrediteze o metodă cu totul nouă de a citi, deconstruind mizele megalomane ale comparatismului din ultima jumătate de secol. De la René Étiemble sau Dionýz Ďurišin până la Adrian Marino, mai toți comparatiștii au argumentat pentru extinderea teritoriului investigației, încercând să asimileze noi literaturi. Fără însă a formula problema pragmatică a raportului dintre timpul de lectură al cercetătorului și cantitatea cărților de îngurgitat. Or, explică Moretti, a citi mai mult pur și simplu nu rezolvă problema, în măsura în care acest „mai mult” poate ridica volumul lecturilor cu câteva procente nesemnificative. Așa încât trebuia revizuit însuși modul de a citi, printr-un fel de „diviziune a muncii”: în timp ce istoricii sau criticii vor rămâne în continuare preocupați de hermeneutică sau „close reading”, teoreticienii World Literature se vor angaja în „distant reading”, folosind drept materie brută nu neapărat literatura în sine, ci contribuțiile primilor. E singurul mod de a da seama de fenomene vaste ale literaturii, rămase necercetate sau prost ilustrate până acum: raporturile dintre literaturi, morfologia genurilor pe intervale spațio-temporale mari, dominante stilistice ale unor epoci, impactul global al societății asupra literaturii etc. Teme secundare pentru literatură, cum susțin gurile rele? N-aș zice. Sunt importante sintezele stilistice, care pornesc de la eșantioane reduse de text, extrapolându-l apoi asupra unei întregi epoci (precum „Mimesis”-ul lui Auerbach sau, la noi, „Arca lui Noe” a lui Manolescu), însă mai sunt ele suficiente? Mai putem pretinde că vorbim de „paradigme” și „mutații” ale genului romanesc eliminând din discuție 99% din romanele apărute? Mă îndoiesc.
  2. Impactul cărților lui asupra studiilor literare actuale e comparabil doar cu emulația pe care o făcea Roland Barthes cu structuralismul în anii ʼ60-ʼ70. Tot așa cum Barthes înnebunise populația academică să caute structuri și raporturi semnificat-semnificant peste tot, din cauza lui Moretti am început să numărăm romane în draci și să vedem grafice chiar și acolo unde ele nu există. Mă gândesc cu spaimă la perioada în care Moretti, la fel ca Barthes, se va plictisi de metoda acreditată de el însuși și va lăsa o serie întreagă de cercetători să numere și să contabilizeze în continuare neconsolați. Există semne, încă de pe acum. Într-o mică precizare pentru „Observator cultural” de anul trecut, Moretti recunoștea, cu mica doză de cinism pe care i-o știm, că până acum rezultatele concrete ale „distant reading”-ului s-au lăsat așteptate. Nu e mai puțin adevărat, însă, că acest tip de cercetare pozitivistă e în măsură să reconstruiască o comunitate a cercetării literare cu reguli mai stricte, care să încurajeze un dialog real. Dacă cercetarea literară era bazată până acum doar pe „ipoteze”, „conjecturi”, „interpretări punctuale”, premisa unui teritoriu comun, ceva mai ferm (nici Moretti, nici discipolii săi nu cred în fond în „obiectivitatea pură”) va conduce, probabil, la refundamentarea studiului literar și chiar a poziției lui în societate. Prin insistența asupra aporiilor și a ambiguităților oricărui tip de discurs, prin teoria indecidabilelor, poststructuralismul sau deconstructivismul erodaseră însăși încrederea generală în cercetările literare. Până într-atât a subminat deconstructivismul instituția studiilor literare, încât are dreptate să observe Darío Villanueva (într-un studiu din 2013) că „Atunci când s-a pus problema redistribuirii bugetului în universități, administratorii au început să se întrebe: de ce să alocăm fonduri unei discipline a căror profesori susțin că ea nu vrea să afirme nimic, că nu vrea să modeleze nimic, și care se dedică unor discuții menite să disece la nesfârșit difer(a)ențe?” Insistența compensativă, împrumutată din domeniul științelor tari, asupra „descoperirilor” (în defavoarea interpretării gratuite) s-ar putea să recupereze, în schimb, stima de sine a cercetătorului umanist și respectul societății față de munca sa.
  3. Această revoluție de viziune, inevitabilă la nivel global, are șanse să devină populară și în context românesc. La Facultatea de Litere din Cluj, în cadrul Departamentului de limbi romanice, e în curs de derulare un proiect care pornește de la premisele lui Moretti. Mai mulți profesori, printre care mă număr, au început să propună la cursurile lor meditații cu privire la această metodologie nouă, iar studenții reacționează excelent. Împreună cu Mihaela Ursa am inițiat un cerc de dezbateri teoretice („Metacritic”) și o revistă („Metacritic Journal for Comparative Studies and Theory”), în atenția cărora au stat constant „distant reading” și „digital humanities”. Rezervele ar putea viza, însă, probleme concrete: în absenţa unei arhive electronice serioase de literatură română, datele vor putea fi cu greu instrumentate. E nevoie mai mult decât oricând de acest „the birdʼs eye view” (Matthew L. Jockers) în literatura română, cu atât mai mult cu cât reverența față de individualitatea genială a cutărui scriitor sau respingerea premiselor științifice ale cercetării literare, confundate cu dogmatismul marxist-leninist, ne-au păstrat până acum la adăpost de reflecții mai largi și de priviri panoramice.

    Laudatio
    Mihaela Mudure

    Profesorul Franco Moretti este una dintre personalităţile marcante ale criticii, istoriei şi teoriei literare contemporane. S-a născut în 12 august 1950, la Sondrio, în Italia. În 1972 devine laurea în limba şi literatura engleză al Universităţii din Roma.
    Şi-a început cariera universitară la Universitatea „G. D’Annunzio” din Pescara unde a fost preparator (1972-1975); a urcat apoi treptele ierarhiei universitare, fiind asistent universitar şi lector la Universitatea din Roma (1975-1979), conferenţiar la Universitatea din Salerno (1979-1981), pe urmă profesor la aceeaşi instituţie (1981-1983) şi, în fine, profesor la Universitatea din Verona (1986-1990). În 1990 se mută în Statele Unite, fiind angajat ca profesor de literatură engleză şi comparată la Columbia University (1990-2000). În anul 2000 este invitat să funcţioneze ca Danily C. and Laura Louise Bell Professor în ştiinţe umaniste la prestigioasa Stanford University, unde predă şi în prezent. Aici a întemeiat, în anul 2000, „Center for the Study of the Novel” („Centrul de studiere a romanului”), iar, în 2010, „Literary Lab” („Laboratorul literar”), pe care l-a condus până de curând.
    Până la data prezentei vizite în România, a fost „visiting professor” la University of California at Berkeley, Duke University, universităţile din Copenhaga şi Toronto, École de Hautes Études de Sciences Sociales de la Paris. A fost de două ori bursier la renumita Wissenschaftskolleg de la Berlin (între 1999-2000 şi între 2012-2013). Profesorul Franco Moretti şi-a publicat prima carte, „Letteratura e ideologie negli anni Trenta inglesi”, la Editura Adriatica din Bari, în 1976. Ea demonstrează interesul său pentru studierea legăturii dintre literatură şi ideologie. Marile lui contribuţii la teoria şi istoria literară vin după anul 1983. „Signs Taken for Wonders” (1983) exemplifică relaţia dintre cultura înaltă şi cea populară în diferite genuri, remarcabil fiind eseul care îl pune în legătură pe Dracula cu Frankenstein. „Il romanzo di formazione” (1986), tradus în engleză sub titlul „The Way of the World”, după celebra comedie a lui William Congreve, demonstrează că succesul şi popularitatea formei de „Bildungsroman” sunt rezultatul modificării unor condiţii socio-economice în Europa Occidentală; „Opere Mondo” (1994), tradus în engleză sub titlul „Modern Epic”, susţine existenţa unei epopei moderne bazându-se pe arborele evoluţionist de inspiraţie darwiniană. În „Atlante del romanzo europeo 1800-1900”, tradus ca „Atlas of the European Novel 1800-1900”, Moretti îmbină literatura cu studiul spaţiului: 100 de hărţi prezintă dezvoltarea romanului european în formele sale originale, precum şi în traducere. În fine, volumul „La letteratura vista da lontano” (2005), tradus în engleză sub titlul „Graphs, Maps, Trees”, abordează literatura din perspectiva cercetării cantitative, nu doar calitative, aşa cum eram obişnuiţi. Formalizând cercetarea cu ajutorul unor grafice, hărţi, arbori evolutivi, teoreticianul americano-italian ne propune o perspectivă sistemică asupra literaturii văzută ca o posibilă „bancă de date” în care nu doar studiul aplicat, pe text, are relevanţă, ci şi marile fluxuri sau refluxuri de forme văzute cantitativ. Acest imens material de fapte şi de date literare impune o serie de întrebări care vor detecta tendinţe, influenţe, care trebuie, desigur, corelate cu întregul context economic, ideologic în care se face istoria literară. Cele mai recente cărţi ale profesorului Moretti sunt „The Bourgeois. Between History and Literature” şi „Distant Reading” (ambele din 2013). Prima este o analiză penetrantă, realizată cu ajutorul metodei sale cantitative, a modului în care cultura burgheză trece de la strălucire la decădere. Cea de-a doua este o culegere de eseuri care conturează atât evoluţia a peste douăzeci de ani din gândirea critică a profesorului Moretti, cât şi clarificarea metodei sale de lectură distantă.
    Franco Moretti este şi editorul general al lucrării „Il romanzo”, cinci volume consistente care au fost publicate la Torino între 2001 și 2003. O selecţie dintre eseurile din acest volum a fost tradusă în engleză sub titlul „The Novel” (în două volume) cu scopul de a argumenta existenţa romanului ca un gen planetar.
    Cărţile profesorului Moretti au fost traduse în peste 15 limbi până în prezent, la care, din această săptămână, putem adăuga şi limba română prin traducerea celebrei „Graphs, Maps, Trees” la Editura Tact din Cluj-Napoca. În 2014, profesorului Moretti i s-a acordat „National Book Critics Circle Award for Criticism” pentru „Distant Reading”.
    Rezumând contribuţiile novatoare ale lui Franco Moretti la studiul literaturii sunt de menţionat câteva direcţii. Este evident că el este sensibil la dimensiunea planetară a culturii, a literaturii. Chiar dacă astăzi suntem foarte departe de structuri politice care să conducă eficient planeta, internetul, transporturile tot mai rapide, mass media ne impun zi de zi un stil de viaţă care e tot mai planetar. Prin Franco Moretti, îmi pare că studiul literaturii premerge ceea ce va deveni contingent într-un viitor care, poate, nu e atât de departe cum ne imaginăm. Mi s-ar putea replica că şi alţi teoreticieni contemporani (Pascale Casanova, David Damrosch sau Emily Apter) aruncă o privire planetară, globală asupra literaturii. Aşa este, dar, spre deosebire de aceştia, Franco Moretti vine şi cu o metodologie radical nouă, o metodologie care era de neconceput înainte de banalizarea computerelor. În câţiva ani, toate textele scrise vreodată vor fi online, disponibile prin simpla apăsare a unei taste. Acestei mase impresionante de resurse uşor accesibile noi trebuie să ştim ce întrebări să-i punem pentru a o transforma, dintr-un corpus amorf de texte, într-un laborator în care să ridicăm întrebări inteligente pentru a obţine răspunsuri inteligente. Problema este că noi, specialiştii în studiul literaturii, nu prea suntem obişnuiţi să lucrăm în aceste condiţii. Franco Moretti ne obligă să intrăm în era computerizării. Rezistenţa nu este de mirare, dar ea este inutilă.
    Tradiţia studiilor literare este cea a spiritelor sofisticate care interpretează texte şi discută idei. Moretti are curajul de a introduce, alături de cercetarea calitativă (de tradiţie în studiul literaturii), cercetarea cantitativă care se practică, de altfel, şi în alte domenii ale umanioarelor. Grafice, hărţi sau arbori evolutivi oferă o nouă perspectivă asupra literaturii: o privire de la distanţă care permite decelarea unor înclinaţii, direcţii, linii de ansamblu în câmpul literaturii. Suspicios faţă de impunerea hermeneuticii ca unică finalitate a studiului literaturii, Moretti ne propune, precum Susan Sontag, şi tot din dragoste de literatură, o altă soluţie. Soluţia morettiană este lectura de la distanţă („distant reading”) al cărei scop e explicarea textelor ca elemente componente ale unor cicluri, ale unor macro-structuri care spulberă canonul (elitist), fără a-l înlocui cu altul sau cu altele. Şi capodoperele, şi cărţile care au fost hăcuite în „abatorul literaturii” (după titlul unui celebru eseu al lui Franco Moretti) au nevoie unele de altele. Capodoperele nu ar avea cum străluci în lipsa masei de texte, iar masa de texte poate oricând da la iveală noi capodopere în funcţie de gustul şi interesele noastre afectiv-explicative. Funcţia morală, estetică, psihologică a literaturii nu este negată de către Moretti. Problema este că ea nu este rezultatul interpretării unor opere individuale, ci explicată, prioritar, prin unde culturale care sunt influenţate de coordonatele lor spaţio-temporale. Dezbaterea aceasta mie îmi aduce aminte de celebra dispută privind natura luminii. „Este lumina undă sau corpuscul?” – se întrebau cândva fizicienii. Iar Max Planck a răspuns cu ajutorul fizicii cuantice: „lumina este şi undă, şi particulă”. Probabil că lumea literaturii are nevoie de un Max Planck pentru a-l împăca pe Moretti cu o serie dintre colegii săi.
    Considerat, de unii, un iconoclast, un eretic al studiilor literare, Franco Moretti este, fără îndoială, un novator. El deschide drumuri, combinând studiul culturii cu cel al spaţiului geografic şi cu evoluţia formelor naturale care, toate, par a se supune unor forţe ce produc algoritmi identici dacă sunt priviţi de la distanţa necesară. Uitându-ne la cochilia melcului, descoperim spirala constelaţiilor cosmice. Fotografiile galaxiilor ne arată gasteropodele cosmosului. Nivelul de percepţie poate fi diferit, dar structurile care ne guvernează şi la nivel „macro” şi la nivel „micro” sunt aceleaşi. Ipseitatea lor dă frumuseţea puterii noastre de judecată. Din ea izvorăşte şi metoda Moretti.