Publicul e difuz, ar trebui captat, conturat și fidelizat. Marketingul cultural, indiferent tuturor în momentul de față, ar putea face asta: găsirea și sensibilizarea unui anumit public. Dar, pentru asta, revista însăși ar trebui să se adapteze la publicul prezumtiv. Știm noi cu adevărat cine ne citește, pentru cine scriem? (…) Evident că propriul proiect de conținut contează, ca întotdeauna. La fel şi ieșirea din structurile osificate, standardizate, din sectarism (boală generală) și din mediocritate (sănătatea celor lipsiți de griji).

ION SIMUŢ

 Revistele literare și, dacă au un profil mai complex, revistele culturale continuă să apară, împotriva tuturor dificultăților – cele mai multe în condiții de confidențialitate. Am socotit  că în România apar aproximativ 100 de reviste culturale și literare, într-o medie de cel puțin două pe județ, mai multe la București, Cluj, Iași, Timișoara, dar compensează în alte părți. Recensământul exact e greu de făcut, atâta vreme cât revistele nu se văd nici în chioșcuri, nici pe Internet. Nu se văd sau nu se remarcă. E bine? E rău? Cert e că revistele sunt o formă de consolare pentru orgolii locale sau naționale. Tropăim, tropăim! – cum se fălește puricele cocoțat pe spinarea elefantului. Ne afirmăm, ne afirmăm! – poate spune oricare scriitor, oricât de modest, dar investind enorm în literatura pe care crede că o etalează. Cine citește – bine, cine nu citește – iarăși bine! Nu-i treaba scriitorului. Treaba lui e să scrie, treaba altora e să-l difuzeze. Adevărul e că revistele noastre trăiesc într-o mare indiferență față de difuzare, fie ea tradițională (pe hârtie), fie on-line. Toți invocăm criza de receptivitate ca pe o scuză. Nu-i vina noastră că nu suntem citiți, e vina publicului! Ar fi prima concluzie. Publicul e cu gândul în altă parte.
Cu acest mod de a gândi, nu-i de mirare că revistele noastre culturale (în care le includ mai departe și pe cele strict literare) nu s-au schimbat cu nimic de două, de trei, poate chiar de mai multe decenii. Se fac cam la fel: se pun laolaltă poezii, proze și opinii critice, prefațate de un editorial – rețeta e gata, e clasică. Încercăm, dar rareori, să obținem o colaborare mai deosebită, altfel facem revista cu ce pică, selectând minimal, dacă suntem în criză de colaboratori. Lucrurile se cunosc. Nu mai ține nici cu numerele tematice, interesante cândva.
Trei sferturi dintre revistele noastre culturale sunt baloturi de hârtie aruncate în neant. Nici revistele on-line nu stau mai bine, ba dimpotrivă: strălucesc prin mediocritate, cu una sau două excepții. Ar fi a doua concluzie: marketingul cultural e deficitar, când nu lipsește cu desăvârșire. Publicăm, publicăm, în neștire, că tot o să rămână ceva!
Publicul e blazat, nu-l miști cu nimic din domeniul culturii sau al literaturii. Dar un marketing adecvat s-ar putea să-l clintească din inerții. Știe cineva cum se face asta? Cred că aici e punctul lui Arhimede, mijlocul prin care se poate înălța o revistă. Dar toate redacțiile noastre sunt alcătuite din scriitori cuminți, nepriceput decât să-și scrie gândurile, ici-colo câte un polemist repede taxat de provincial și pus la punct ca un inconformist fără competență și, deci, fără rost. Nici cu polemicile nu se mai poate face azi o revistă culturală!
Ce-i de făcut? Sunt de cercetat, în primul rând, cauzele acestui fenomen. După blazarea publicului cititor, a doua cauză ar fi inflația de reviste. E nu numai părerea mea, e și a altora. Soluția nu ar fi oprirea brutală a unora, ca să trăiască altele. Care? După ce criterii? Adevărul ciudat e că revistele nu mor, dar nici nu trăiesc cu adevărat, se zbat, se zvârcolesc sau vegetează, pur și simplu. Finanțările locale sau din surse centrale vin, oricum, treaba merge, noi cu  drag muncim. Nimeni nu vrea să fie apreciat prin criteriile economiei de piață, după cât vinde. Literatura sau cultura nu sunt o marfă, nu-i așa? Descoperim o altă cauză, ascunsă întrucâtva, a inerției: finanțările ocrotitoare de la instituții de stat sau de breaslă. Avem foarte puține reviste culturale care se susțin din resurse proprii (niciuna!) sau din finanțări private (câteva). Redactorii nu sunt nevoiți să lupte pentru apariția propriei reviste. Ba, mai mult, jubilează cinic când sucombă o revistă susținută de o fundație proprie, fără fonduri de la stat. „Fie-i țărâna ușoară!” – zice el, stipendiatul. Caz autentic! Care e concurența? Niciuna! Ar trebui neapărat să fie? Eu cred că da. În momentul de față, s-au blazat și revistele culturale finanțate de la instituții de stat sau de breaslă – și ele, nu numai publicul. Cine iese în relief? Sunt eu prea sceptic? Poate…
Care ar fi soluțiile? Refugiul în on-line e primul gând, ca să scapi de greutățile materiale (hârtie, cheltuieli tipografice, difuzare). Evident că și toate celelalte reviste, imprimate simbolic pe hârtie în câteva exemplare, se iluzionează că trăiesc mai ales în format electronic. Se amăgesc cu accesările, contabilizate în cititori virtuali. Bătălia se mută în mediul on-line. Dar oare, pentru cele mai multe reviste, bătălia se purtase cu adevărat vreodată în realitatea tradițională?
E foarte greu de răspuns adecvat la provocările actuale întâmpinate de o revistă culturală. Publicul e difuz, ar trebui captat, conturat și fidelizat. Marketingul cultural, indiferent tuturor în momentul de față, ar putea face asta: găsirea și sensibilizarea unui anumit public. Dar, pentru asta, revista însăși ar trebui să se adapteze la publicul prezumtiv. Știm noi cu adevărat cine ne citește, pentru cine scriem? Am constatat cu stupoare că, de câțiva ani, nici studenții la Litere, nici profesorii de română nu mai citesc, decât în procent infim, revistele literare. Nici nu știu de existența lor! De vină sunt și revistele, ele însele. Trebuie să se introducă într-un circuit de parteneriate instituționale – iar acest lucru extrem de puține îl fac. Evident că propriul proiect de conținut contează, ca întotdeauna. La fel şi ieșirea din structurile osificate, standardizate, din sectarism (boală generală) și din mediocritate (sănătatea celor lipsiți de griji). Apoi vin celelalte exigenţe.