Ce facem cu aceste date, ce înțelegem din ele, ce măsuri luăm?
Pentru a putea da un răspuns la aceste întrebări avem nevoie de o strategie culturală care să fie acceptată nu doar formal (…), de politici culturale adaptate nevoilor și de manageri culturali care să le aplice.
Virgil Ştefan Niţulescu
Am fost unul dintre cei care au militat pentru realizarea unor cercetări sociologice în domeniul culturii. Dacă știm cum stăm, e mai ușor să știm ce avem de făcut. Cel puțin așa e în teorie. În practică e întotdeauna mai greu. Acum, de exemplu, Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală a lansat „Barometrul de consum cultural 2015. Preferințe, practici și tendințe”. Cercetarea nu a avut ca obiectiv special vizitarea muzeelor. Dar, unul dintre cele mai interesante capitole ale lucrării este, fără îndoială, cel dedicat consumului de cultură înregistrat în rândul tinerilor – tocmai pentru că, în acest caz, putem să întrevedem care va fi tendința interesului pentru cultură, în anii ce vin. Prin „tineri”, autorul studiului (Ștefania Voicu) înțelege persoanele între 14 și 30 de ani. Aflăm, astfel, că forma de expresie culturală preferată de această categorie de public o constituie cinematograful. În 2015, 70,7% din tinerii chestionați au preferat filmul. Urmează, în ordine, spectacolele de divertisment și muzică (61,6%), teatrul (48.4%) și muzeele și expozițiile, cu 47,8%. Biblioteca, filarmonica și opera sunt instituțiile mai puțin frecventate. Din păcate, la o privire mai atentă, în cazul segmentării grupului de tineri, se constată că grupul cel mai numeros, dintre cei care frecventează muzeele și expozițiile, se situează între vârstele de 14 și 18 ani (51,5%), ceea ce înseamnă că această îndeletnicire este strâns legată de activitatea școlară. Pentru grupul situat între 19 și 25 de ani (vârsta studenției, pentru unii, dar și a primelor slujbe, pentru alții), preferința pentru muzee și expoziții scade puțin (50,4%), în vreme ce tinerii aflați între 26 și 30 de ani – adică, cei aflați la începutul afirmării profesionale, dar și în momentul în care își întemeiază o familie – sunt mai puțin interesați de aceste instituții culturale (43%).
Nu trebuie uitat că interesul – cel puțin, în mediul urban – pentru activitățile muzeale și expoziționale este dat, mai ales, în cazul tinerilor, și de participarea la evenimente care au un pregnant caracter de socializare, cum sunt Noaptea Europeană a Muzeelor sau, mai recent, Noaptea Albă a Galeriilor. Cu alte cuvinte, faptul că o familie de tineri aflați în pragul trecerii în cel de-al patrulea deceniu de viață ajunge o dată într-un an să viziteze unul sau mai multe muzee nu înseamnă că acesta este un obicei, ci, mai degrabă, o excepție. De altfel, dintr-un alt studiu din volum, realizat de Mădălina Manea – de astă dată, pentru toate segmentele de vârstă – reiese destul de limpede că lucrurile stau chiar așa: 64% din respondenți nu au vizitat, niciodată în ultimul an muzee sau expoziții, 18% au intrat cel mult o dată într-un an într-o asemenea instituție, 10% au fost de două sau de trei ori într-un an, la un muzeu sau la o expoziție, 6% de patru sau de cel mult șase ori, în vreme ce doar 2% constituie acel „nucleu dur” al pasionaților, care fac vizite, cel puțin, lunar, într-un muzeu sau o expoziție.
Pentru cititorii revistei Cultura, un asemenea peisaj cultural pare neverosimil. Aș vrea, doar, să vă gândiți la faptul că peste 46% din populația României trăiește în mediul rural, iar din cele puțin peste 10 milioane de locuitori ai mediului urban, mulți trăiesc, de fapt, la marginea societății, cu un nivel foarte scăzut de educație și cu venituri aflate sub pragul sărăciei, ori în localități „urbane” în care ocupația de bază este legată de agricultură. Care credeți că sunt posibilitățile și interesul acestor oameni de a vizita muzee, în situația în care ei au dificultăți imense de a supraviețui, de la o lună la alta? Sunt oameni la care nu ajunge nici măcar informația despre o expoziție muzeală. De aici, până la interesul de a vizita un muzeu, distanța este uriașă.
Cum spuneam, problema pe care o avem de rezolvat noi, ca națiune, nu este aceea a realizării de studii sociologice, ci cu totul alta: ce facem cu aceste date, ce înțelegem din ele, ce măsuri luăm? Pentru a putea da un răspuns la aceste întrebări avem nevoie de o strategie culturală care să fie acceptată nu doar formal (avem una, încă de pe vremea ministrului Daniel Barbu), ci de către întregul Guvern, de politici culturale adaptate nevoilor și de manageri culturali care să le aplice. Deocamdată, atât fostul ministru, Vlad Alexandrescu, cât și actualul ministru, și-au propus modificarea strategiei, din motive greu de înțeles (cam dificil să modifici, la sfârșitul lui 2016, strategia pentru anii 2014 – 2016!), dincolo de orgolii. Şi este limpede că despre politici culturale coerente nu vom putea vorbi decât, în cel mai bun caz, spre mijlocul anului viitor. În ceea ce privește managementul muzeal, aici lucrurile sunt chiar și mai complicate. Într-o țară în care descentralizarea a dus la apariția unor proiecte manageriale locale care nu au nimic de a face cu strategia guvernamentală și în care managerii sunt numiți și revocați în funcție de umorile ordonatorului de credite (fie el central sau local), este foarte greu de urmărit un obiectiv național, cum ar fi cel al creșterii accesului cetățenilor la bunurile culturale din muzee și expoziții. Vom avea, se pare, proiecte „de țară”. Rămâne de văzut dacă ele vor putea să fie și aplicate, cu instrumentele legale și politice pe care le avem la dispoziție! Deocamdată, la începutul toamnei lui 2016, sunt, mai degrabă, pesimist.
Întorcându-mă la volumul publicat recent, pot să remarc, însă, un singur lucru: studiile publicate constituie doar o bază de discuție pentru ceea ce va urma. Cu alte cuvinte, munca începe de abia de acum încolo!