Ștefan Baghiu
Radu Nițescu,
Dialectica urșilor,
Casa de Editură Max Blecher,
2016
„Gringo”, volumul de debut al lui Radu Nițescu (2012, Cdpl), a fost un pariu pierdut aproape în întregime. Cartea apăruse într-un an în care mai toți debutanții în poezie veneau cu voci unitare, închegate în proiecte cu teza la vedere, fie ea stilistică sau tematică (mă gândesc la Anatol Grosu, Alex Văsieș sau Marius Chivu), iar Nițescu ieșea cu un prim volum care arăta mai mult ca o antologie de simple imitații (de la Ginsberg la Bukowski, toate pe față). Problema s-a agravat atunci când, în următorii ani, majoritatea poeților tineri notabili au propus consecutiv stilistici personalizate, adevărate trademarks ale post-douămiismului (Vlad Drăgoi cu postironia, Andrei Dosa cu fragmentarea imaginarului, Florentin Popa cu jocul oralității/argoul stilizat, Hutopilă sau Buzu cu noul ruralism etc.). Nițescu risca, astfel, să rămână în urma propriului nume creat în lumea literară, care nu mai răspundea pe teren cerințelor stabilite de proiectele congenerilor.
Posibilitățile cotidianismului
La mai bine de patru ani de la debut, Radu Nițescu publică la Casa de Editură „Max Blecher” volumul „Dialectica urșilor”. Trebuie să o spun din capul locului, proiectul mi se pare în sine o gură de aer proaspăt în contextul poeziei tinere a ultimilor ani, mai ales din două motive: în primul rând, pentru că vocea pe care o propune Nițescu e tradusă în poezie cu naturalețe prin rimă accidentală, formă fixă și structuri clasicizate (ca și cum lui Ianuș din „Ursul din containăr” i-ar fi suflat atitudinea și carisma Sociu, deposedându-l de revoltă); apoi, pentru că, tranzitive prin excelență, majoritatea cotidianismelor și micile crochiuri prezente în volum sunt livrate cu o generozitate care a lipsit multă vreme din poezia de debut: adică scenariile nerd sau relațiile interumane nu sunt plasate strategic doar pentru a vorbi despre o interioritate poetică special, ci tocmai pentru că acestea, prin detașarea discursului, sunt revelatoare în sine. Paleta situațională nu e dată, astfel, de hazardul cotidian, ci fiecare poem își împlinește funcția prin rezolvări extrem de ingenioase. Fie că e vorba de suspendarea realităților la finalul poemului („ce treabă și asta, să nu știi dacă ceața/ vine din Londra sau dinăuntru,/ să-ți întrebi vecinul, nea Petrică,/ spune-mi și mie, afară-I ceață?/ Și dacă e, să te bucuri,/ și dacă nu, să te bucuri mai tare”), fie că e vorba de momente de analiză sau introspecție („Totul strălucește și pentru că totul strălucește devine interesant/ cum funcționăm în raport cu lumina, cum oriunde te uiți,/ te uiți în trecut”, „Lacul înghețat pe care rațele stau la pozat/ nu-mi oferă nici măcar liniștea aia/ a lacurilor înghețate”), Nițescu pare să nu se mulțumească doar cu livrarea contextelor în regim de atelier. Jocul formal e astfel dublat de o intenție reglatoare: aceea de a oferi dinamicii poemului un fel de rezolvare prin apex-uri pe cât de spectaculoase, pe atât de naturale.
Noul formalism
Merită menționat și felul în care o întreagă mitologie a copilăriei de anii ’90 funcționează în poemele lui Nițescu: desenele animate, cărțile lui Tolkien sau jocurile lego devin pretexte pentru explicarea comportamentelor post-adolescenților. La fel cum preadolescența (pornografie, primele fumuri etc.) are corespondent tot atât de concret în viața de adult („Caut job pe net, e la fel,/ îmi aduc aminte cum eram mic și căutam porno/ în care actrița să semene măcar un pic/ cu fata aia care îmi răsturnase mie/ lumea la școală”). Există în poemele din „Dialectica urșilor” un fel de supra-detașare care permite, în felul în care îi erau permise lui Sociu abuzurile sentimentale din „cântece eXcesive”, până și exploatarea unor zone de lamentație sau proiecție kitsch. Versuri ca „(…) undeva lângă mare,/ unde diminețile frigul funcționează ca stimul,/ ne vom înțelege din lucrurile simple,/ ca mișcările degetelor de la picioare (…)” sunt astfel integrabile tocmai pentru că centrul de greutate al poemului nu cade niciodată pe ele. Însă acest calcul face parte din însăși structura volumului: când poemele cu rimă devin deja previzibile, poetul trece la vers alb; când metaforele își consumă din forță, poemele sunt detensionate prin pasaje întregi de introspecție nealterată.
De aceea, rețeta volumului determină chiar forța lui centrifugă, în sensul în care, de la felul în care este construit formal și până la felul în care este rezolvat tematic, volumul reușește să atragă toate personajele care populează bestiarul marginalilor de cartier sau pe cel al adolescenților aflați în zonele primelor descoperiri hard într-un discurs pe cât de carismatic, pe atât de sincer și insubordonabil vreunei stridențe: „de la grădiniță: trebuia să dormim la prânz/ și ceilalți ieșeau pe holuri, organizau expediții/ să vadă cum dorm fetițele,/ și eu rămâneam,/ acolo în pat, nemișcat, cu pătura trasă peste ochi”.
„Dialectica urșilor” devine, astfel, un volum care poate sta fără probleme între titlurile grele ale ultimilor cinci ani. Unul din cele mai bune exemple prin care naturalețea discursului poate să înghită un soi de nou formalism, aparent tot mai urgent asumat în poezia tânără, suprasaturată de ermetisme și șantiere profunde. Cele mai dure realități interioare și de mediu social sunt livrate în poezia lui Radu Nițescu cu nonșalanța artei naive. În fundal însă pot fi recunoscute atât orele simbolice de instrucție cu autorii de referință ai poeziei ultimelor decenii, cât și despărțirile subtile de aceștia.
–
articol apărut în REVISTA CULTURA, seria a III-a (anul X),
nr.1 (545), 13 octombrie 2016, online: www.revistacultura.ro/nou