Turbokitsch
Ovio Olaru
Ana Donțu, „Cadrul 25”, Casa de Editură „Max Blecher”
Obosite de gesturile mari și poezia tare, debutantele se retrag în spațiul sigur și călduț al introspecției. Apanaj, poate, al liricii feminine domesticite, care refuză violența și nucleul tare al omologilor lor de sex masculin. Însă trebuie studiate cu onestitate posibilitățile unei astfel de poezii, liniile de forță sau, radicalizând analiza, puse pe cântar balastul și valoarea lor reale.
Lăudată unanim, Krista Szocs a fost nominalizată în 2013 la Premiul Național Mihai Eminescu pentru poezie. Alexandra Turcu a fost receptată călduros în 2015. Tot în 2015 vedea lumina tiparului debutul Anei Donțu, „cadrul 25”, apărut la Casa de Editură „Max Blecher”. Aceste paralele sunt necesare nu datorită proximității aparițiilor editoriale, ci fiindcă cele trei împărtășesc o poetică izbitor de asemănătoare. Situate în zona intimistă, ele practică o poezie a dozajelor mărunte și a spațiilor înguste, reduse la gesturi cotidiene și corporalitate. Dar nu avem în niciunul din cazuri de-a face cu visceralitate, ci mai degrabă cu acea explorare cuminte a posibilităților propriului corp și a sexualității sufocate.
Întorcând facil o expresie idiomatică uzuală, Ana Donțu vorbește despre generația «cu ștreangul la gât», generația de tranziție, restul demografic al revoluției, cu care se identifică și în numele căreia vorbește. De altfel, întregul volum actualizează un soi de traumă comună, neconturată până la capăt, și o anxietate de fond: „așteptăm amurgul să ne acopere fețele/ vom putea rânji fără jenă”. Acest grup damnat, gonit în subsoluri, „obișnuit cu întunericul” pare, însă, a fi doar un pretext: suferința, condiția precară și marginalitatea, proiectate asupra unui întreg colectiv, ar conferi astfel credibilitate experienței individuale. Poeta nu ar fi decât vocea care unifică revolta surdă a unei generații, legitimându-și în acest proces propria lamentație. Însă nucleul traumatic pare a lipsi cu desăvârșire: anxietatea e plasată în spatele ușilor închise și în memorie: «în spatele fiecărui geam acoperit/ se petrec lucruri/ despre care n-ai vrea să afli la știri». Materializată într-un discurs abisal, dar nejustificat, această disperare de dragul disperării împinge textele în vag și derizoriu.
Dincolo de secvențele tributare lui Iv cel naiv, livrate sec și autosuficient («am făcut cafea/ zăpăcindu-mă, mi-am turnat/ în două cești»), poezia Anei Donțu produce o regresie infantilă. Iar aici vorbesc nu numai despre referințele la fondul comun de amintiri din copilărie („tom&jerry erau mai cool decât mama&tata” sau Aladin), cât și despre predilecția pentru proiecțiile vagi și disoluția permanentă a impresiei: „lucrurile sunt vizibile doar la lumină slabă/ și devin comestibile doar la foc mic/ totuși conturul apăsat străbate în continuare suprafața/ palmele se desfac cu o ezitare// uneori e de ajuns să mă așez/ și să-mi sprijin brațul de unele obiecte”. Această anxietate, apelată permanent, ia formele unei sensibilități exagerate, de-a dreptul ridicole: „fluturii de la geam/ încă mă înspăimântă”. Deși îl menționează ca deziderat, niciun sentiment nu capătă vreun contur clar și permanent. Atingerile se produc „cu umbrele mâinilor”, dragostea ia și ea o dimensiune blândă, asexuată și cuminte: „îmi simt doar umărul drept lipit de brațul tău stâng/ doar coapsa mea dreaptă lipită de coapsa ta stângă/ toate simțurile se adună acolo ca și cum ai da drumul unui magnet/ într-un vas cu pioneze”, în timp ce sexualitatea, pretinzând, poate, o formulă prea tare, lipsește cu desăvârșire.
Însă probabil cel mai mare neajuns al volumului îl reprezintă prețiozitatea secvenței minimaliste. Minimalismul Anei Donțu are două dimensiuni: cea mai evidentă e cea a stilului, unde ruptura sintactică conferă scriiturii o sacadare patetică și ininteligibilă („o pierdere de vreme/ am ieșit noaptea/ să văd/ ploaia/ de meteoriți/ m-am întins/ pe betonul rece/ am privit cerul/ două ore în șir”). Când fiecare cuvânt e subliniat și i se conferă profunzime, efectul produs este tocmai contrariul, textul devenind o incantație greoaie. Cea de-a doua dimensiune minimalistă o reprezintă cea a coordonatelor imaginarului. Totul are loc pe „podeaua de ciment/ a bucătăriei” sau „prin cameră/ (cu) buzunarele pline de calmante”, într-un spațiu embrionar permanent amenințat de sfârșeală și sentimentul de impending doom pe care poeta îl invocă prin fragilitatea forțată a fiecărui vers: „acoperișurile/ sub care ne-am ghemuit ca niște iepuri”. Constatând cadrele hieratice pe care ea însăși le coregrafiază, ea construiește o neliniște bizară, având drept cauză – paradoxal – nu alienarea, ci tocmai faptul că toate lucrurile își ocupă locul prestabilit: „toate regăsite acolo/ unde au fost lăsate seara”.
Cu titlul unuia dintre grupajele volumului, „dumnezeu smulge petale una câte una”, Anei Donțu îi reușește dubla performanță de a cădea în patetic prin ambii termeni ai sintagmei. Florile, acel motiv romantic prin excelență, sunt alăturate sacralității, procedeu stilistic nu numai facil, dar care trădează totodată acea zonă limitrofă, parțial paranoică, a trăirii, unde, în lipsa unor idei mai bune, îl plasăm pe dumnezeu peste tot, ca pe-o ultimă soluție salvatoare: „dumnezeu a stat câteva ore în mall/ privind cum se succed oamenii/ pe scara rulantă”. Infantilizată, vocea auctorială are nevoie de această instanță extramundană, parte a unui ansamblu punitiv și protector deopotrivă. Stilistic, însă, plasarea lui dumnezeu la mall, mai ales dacă avem în vedere că poeta nu explorează o direcție mistică și nici nu pastișează în vreun fel elementul religios, lovește în plin kitsch.
Ana Donțu debutează târziu, dar dezvoltă o poetică adolescentină și emo. Dacă poezia ei ar fi un film, am vedea o adolescentă plimbându-se anxioasă prin apartament, cu desene date pe mut, pierdută în reminiescențe și în mizanscena lentă și sterilă a fiecărui gest.