revista online PDF: http://revistacultura.ro/nou/

Atavismele traumei

Emanuel Modoc

Nicolae Avram, Mamé, Editura Polirom, 2016

 

Ca poet, Nicolae Avram este o apariție extrem de interesantă în câmpul literar contemporan. Deși biologic în afara generației douămiiste, dar debutând în același timp cu aceasta și folosindu-se de elemente asemănătoare pentru a-și construi poetica, autorul bistrițean e un caz aparte în poezia ultimilor ani, deoarece reproduce, biografic, evenimente traumatice ale copilăriei sale petrecute în orfelinatele comuniste, în volute autenticiste care îl făceau să pară mult mai incomod în lectură decât autorii douămiiști. Rareori o lectură a poeziei lui Nicolae Avram poate supraviețui pudibonderiei generale a lectorului, deoarece lumea descrisă în volume precum „Federeii” sau „All Death Jazz” e una a determinismului atroce produs de un univers izolat spațio-temporal și departe de conștiința publicului general. Lăsând la o parte faptul că Grațiela Benga, în darea de seamă asupra poeziei anilor 2000, apărută anul acesta, îl ignoră complet pe Nicolae Avram, trebuie spus că avem, din capul locului, cu un precursor (paradoxal, sincronic) al douămiismului, care va fi, cel mai probabil, recuperat în discuțiile viitoare.

„Mamé”, apărut anul acesta la Polirom, reprezintă debutul său romanesc. Trecerea de la poezie la proză, în condițiile în care tematica abordată este aceeași, reprezintă un câștig incontestabil. Greu antologabil ca poet, marele neajuns al lui Nicolae Avram este că poezia sa nu poate fi asimilată decât printr-o lectură generalistă a volumelor sale. Or, publicarea unui roman bazat pe aceleași experiențe descrise în cărțile sale de poezie vine ca o rezolvare a handicapului, deoarece, luat plenar, „Mamé” poate fi receptat mult mai ușor în calitatea lui de frescă a cruzimii umane și a damnării instituționale.

Depășirea barierelor formale

Cititorii pot găsi destule asemănări cu memorialistica de detenție. Elementele comune sunt de domeniul evidenței: tortura, batjocura, violul, precaritatea igienică, malnutriția etc. Ideea orfelinatului ceaușist ca o extensie (persistentă și în ilegalitate) a închisorii politice dejiste e tentantă. Așa încât o atare grilă de lectură ar putea fi considerată funcțională. Însă, în condițiile în care instituția orfelinatelor și a centrelor de plasament continuă, până în prezent, cu practici revoltătoare (cel mai recent caz este cel al centrului de plasament a cărui conducere administra sedative puternice copiilor instituționalizați pentru a nu fi „violenți” în timpul orelor de școală), cartea lui Nicolae Avram depășește cu mult discuția asupra universului carceral comunist menținut în interiorul acestor instituții după venirea la conducere a lui Ceaușescu.

Formal, „Mamé” sparge orice convenție de liniaritate. Micile istorisiri, greu de distins, în gradul lor de verosimilitate, între momentele de halucinație, fac suma vieții de orfelin a personajului central. Avem, aici, un bestiar al maleficului și al marasmului instituțional-carceral. Orfelinii din romanul lui Nicolae Avram sunt smulși de orice identitate, anonimi, „educați” prin practici punitive până la identificarea cu mecanismul opresiv: „Multă vreme n-am știut cum mă cheamă. Noi, avortonii, nu avem nume. Nu sîntem oameni. Nu știm în ce zi ne-am născut, pe ce lume ne aflăm. Sîntem viermi, șobolani, fraieri, căcați, păduchioși, țigani borâți, chelboși, împuțiți, muiști, rîioși, labagii, poponari, ciumpălaci. Noi avem porecle: Șoarece, Cazan, Brînză, Șacal, Dopuleț, Țăranul, Șurub, Gumă, Păstaie, Bună, Bizo, Dovleac, Ciocsi, Mușcă-tare, Ciocan, Slană, Zlot, Coaienegredepurcel, Pepsi, Bobol”. Momente de cruzime veritabilă împânzesc întreaga suprafață a romanului. Tortura, munca silnică, abuzurile sexuale intră într-un circuit al obișnuinței în spațiul orfelinatului. Victimele nu supraviețuiesc acestui determinism. Într-un soi de experiment pervers de inginerie socială, acestea se identifică fie cu torționarii, fie cu elementele din subsolul lanțului trofic. Acolo unde nu se manifestă simptomele specifice ale sindromului Stockholm, are loc evadarea în universuri compensative (false rememorări, istorii romanțate ale părinților morți, ale bunicilor, fantezii salvatoare sau pur și simplu deliruri mistice).

Un roman al traumei

În spatele efuziunilor fantastice (momente de halucinoză), se ascunde mecanismul de rezistență la traumă. O bătaie primită în baie de la „boactări” culminează cu o alergare fantastă prin pădure, în care instanța discursivă e urmărită de călăreți cu „capul turtit și săbii”. Ieșirea din „Instituție” nu coincide cu o eliberare din chingile instituționale. Sechelele rămân și se manifestă într-o suită de acte de cruzime făcute în stare de libertate. Lipsiți de direcție, orfelinii răsfirați prin toate colțurile țării duc o viață de inadaptați sociali, recidivează în pușcării, devin borfași etc. Trauma sexuală moștenită în urma experiențelor instituționale e transformată în atavism. Într-un episod emblematic, personajul central își imaginează violul unei fetițe. Însă, atenție, nu suntem în preajma descrierii rafinate a unui sadism á la Alain Robbe-Grillet. Fantezia, aici, coincide cu resemnarea în fața fatalismului, iar erotismul deviant devine manifestarea unui reflex condiționat.

Parcurgând toate zonele ororii și cruzimii umane, „Mamé” e un roman care tinde spre mai multe grile de lectură. Fie că privim romanul ca pe o mărturie despre condiția victimelor instituționalizate în comunism, ca pe-o parabolă în numele demnității umane sau ca pe o scriitură a demistificării traumei, romanul lui Nicolae Avram rămâne o apariție editorială de referință pentru explorarea zonelor dark ale literaturii române contemporane.