George Apostoiu:

Americanii sunt în faţa unei noi bulversări a tradiţiei politice: după alegerea ca preşedinte a unui metis afro-american, Barack Obama, acum au şansa să aducă o femeie în fruntea statului. Victorioasă în prima dezbatere cu reprezentantul Partidului Republican, Donald Trump, reprezentanta democraţilor, doamna Hillary Clinton, poate reveni la Casa Albă, nu ca primă-doamnă, statut pe care l-a avut între 1993-2001, ci ca al 45-lea preşedinte al Statelor Unite.

(EPAPER revista Cultura)

În campania electorală şi în dezbaterea televizată din 26 septembrie, candidata democraţilor a căpătat un avans apreciabil în duelul cu un contra-candidat incomod prin agresivitate, mai puţin familiarizat cu afacerile politice. Experienţa din vremea când a ocupat funcţia de secretar de stat şi pe cea de primă-doamnă i-au fost de folos. Stilul în care şi-a susţinut opiniile şi soliditatea abordării temelor în dezbatere (este drept, nu dintre cele mai importante, deocamdată) au ajutat-o să dobândească un plus de autoritate în faţa alegătorilor.

O confruntare fără menajamente. Momentul politic al deschiderii campaniei electorale surprinde Administraţia Obama în faţa unui bilanţ nu tocmai convenabil: dificultăţi de a găsi o soluţie viabilă în războiul din Siria, în combaterea terorismului, puseurile de rasism destul de frecvente din ultima vreme. Atacurile republicanilor pe aceste teme politice sunt destul de dure şi deschid calea unei înăspriri a competiţiei care se va încheia la 8 noiembrie. Totuşi, şansele lor de a fi mai credibili decât democraţii sunt reduse. Ei au o faimă mai mare în privinţa implicării Statelor Unite în războaie. Opiniile lui Trump privind angajamentele militare şi combaterea terorismului confirmă intenţia continuării politicii de forţă pe linia tradiţiei republicane. Ca şi în campania “primarelor”, Trump a recurs la improvizaţii care i-au adus faima de gafeur. Ar fi greşit să se creadă că aceste opinii sau “gafe (intoleranţa faţă de imigranţii ilegali, misoginismul stânjenitor etc.) nu pot fi corectate pe parcursul campaniei. Greu, dar nu imposibil de atenuat. Trump are o echipă, nu este singur în luptă, consilierii lui au reacţionat prompt pentru recuperarea terenului pierdut. Mai trebuie reţinut că, într-un sistem electoral cum este cel american, care păstrează votul indirect, (prin “marii electori”, un fel de vot cenzitar) şi pe cel popular obişnuit, pot apărea surprize. În 1968, Nixon a devenit preşedinte fără să fi obţinut o majoritate a voturilor populare. Pe de altă parte, a propos de surprize, orice candidat poate plăti neîmplinirile sau eşecurile predecesorului. Ca secretar de stat, doamna Clinton a arătat o dispoziţie belicoasă care nu a scăpat candidatului republican. Ea a fost o aprigă partizană a intervenţiei militare în Libia, în 2011, pe care acum preşedintele Obama o socoteşte cea mai mare eroare din timpul mandatelor lui. Oliver Stone, realizator de radio, a avut cuvinte dure pentru ambii pretendenţi la Casa Albă, spunând într-un interviu că americanii au de ales între “un nebun şi o războinică”. Stone îl socoteşte pe Trump psihopat, iar lui Hillary Clinton nu-i iartă agresivitatea din timpul invadării Libiei. Din această cauză, el o plasează pe candidata democrată alături de Margaret Thatcher şi George W. Bush. Oliver Stone este un om de stânga (atât cât poate să aibă sens această orientare în Statele Unite), ceea ce explică, în parte, limbajul abraziv. Bizarerie posibilă în mentalitatea unor americani. Amintesc, pentru amuzament, că din cauza înfăţişării tinereşti, J. F. Kennedy – senator la 35 de ani – era luat drept băiat de la lift când apărea în Capitoliu. Asta nu l-a împiedicat să devină preşedintele Statelor Unite.

Teme de campanie. Dezbaterea candidaţilor din 26 septembrie s-a cantonat în jurul multor “teme mici”, pretabile pentru atacul la persoană: sustragerea de la controlul averilor, sursele de venituri, moralitatea socială şi familială. Tangenţial, deocamdată, au intrat în discuţie probleme legate de imigranţi, sănătatea economiei, proliferarea armelor nucleare, lupta împotriva terorismului. Cele de fond, precum angajamentele militare pe plan extern, NATO, cursa înarmărilor, relaţiile Washingtonului cu marile puteri, China şi Rusia sunt amânate pentru bătălia finală. Candidatul republican a criticat “eroarea” Administraţiei Obama, implicit a fostei secretare de stat, de a nu fi pus stăpânire pe câmpurile petroliere înainte de încheierea războiului în Irak; decizia de a retrage soldaţii americani din această ţară ar fi condus la apariţia grupării teroriste “statul islamic”. “Aţi susţinut invazia în Irak şi Libia, i-a replicat candidata democrată; acum ce veţi face, veţi bombarda Iranul?”.

Echipele de guvernare. Adesea, preşedintele Statelor Unite este prezentat drept cel mai puternic om din lume. Dând la o parte încărcătura encomiastică a expresiei, trebuie amintit că, odată instalat la Casa Albă, preşedintele devine şeful statului federal, al guvernului de la Washington, comandantul suprem al forţelor armate, şeful diplomaţiei şi dispune de accesul la “butonul nuclear”. Responsabilităţi uriaşe pe care J. F Kennedy – din nou revin la acest simbol al puterii americane – le vedea în dubla lor cauzalitate, ca “împuterniciri extraordinare şi piedici extraordinare”. Se înţelege de aici că un om, fie şi providenţial, nu poate să împlinească aceste “împuterniciri” decât bizuindu-se pe o echipă. Candidaţii la preşedinţie şi-au desemnat “co-listerii”, viitorii vicepreşedinţi. Hillary Clinton a preferat un “democrat de dreapta”, Tim Kaine, senator de Virginia, catolic, pragmatic, cu poziţii moderate în privinţa avortului, pedepsei cu moartea, controlului asupra comerţului cu arme. Republicanul Trump face echipă cu guvernatorul statului Indiana, Mike Pence, politician cu reputaţia de ultraconservator care s-a pronunţat pentru suprimarea avorturilor în statul lui şi nu vede cu ochi buni căsătoriile între homosexuali. Poziţionări importante, şi la unul, şi la celălalt, în perspectiva seducerii indecişilor. La 4 octombrie, cei doi “co-listeri” au avut prima şi singura dezbatere televizată. Pence a redresat, în parte, “deficitul de stil” al lui Trump printr-un calm bine regizat. În faţa americanilor a arătat un plus de ortodoxie republicană în apărarea valorile morale. În problemele externe, Pence s-a străduit să limpezească opiniile confuze ale lui Trump privind proliferarea armelor nucleare, intransigenţa în privinţa imigranţilor, “terenul de înţelegere” cu liderul rus Vl. Putin. Democratul Kaine, agresiv, a criticat refuzul lui Trump de a-şi clarifica problema averii, poziţia acestuia în chestiunea imigranţilor şi faţă de proliferarea armelor nucleare. Bătălia este la început, contribuţia “co-listerilor” la victoria candidaţilor nu este de neglijat.

Merită, de asemenea, să se observe că, în ultimii ani, instituţia “vicepreşedintelui” a căpătat un rol mai mare în exercitarea politicii externe americane. Butada primului vice-preşedinte din istoria Statelor Unite, John Adams, ales în 1789, care a spus că rolul acestei funcţii “este cel mai inutil pe care inventivitatea umană l-a creat”, nu mai este de actualitate. Sub mandatele lui Obama, Joe Biden a negociat limitarea angajamentului militar american în Afganistan şi a contribuit la progresul dialogului SUA-UE în materie de securitate europeană. În ce ne priveşte, imediat după criza din Crimeea, Joe Biden a venit la Bucureşti cu mesajul “Puteţi conta pe noi. Punct”.