EPAPER revistacultura.ro

Poezie „kitty cat”

Emanuel Modoc

Vlad A. Gheorghiu, Disco 2000, Editura Charmides, Bistrița, 2016

Cu sensibilitatea unui băiat care ține cu tot dinadinsul să îți aducă aminte cât de sensibil e, Vlad A. Gheorghiu scrie o poezie de sertar, în care până și clișeele cinematografice sunt inversate, la limita ridicolului, pentru a inspira poeticitate. Iată cum (presupunând că vocea poetică e una masculină) clișeul mașinii de spălat intrate în faza de uscare e utilizat la modul erotic pentru a inversa convenția: „întins pe spate lângă mașină/ preiau trepidațiile/ aproape erotic/ și mă/ răsfăț”.

 În poezia tânără a ultimilor ani, multe dintre proiectele care pot fi considerate cool-iste (și, mai mult, adoptând o atitudine cool în detrimentul unei mize majore) s-au revendicat, în mod paradoxal, de la poetica „tare” neoexpresionistă, filon prin excelență cu o afinitate față de teme mari și mize canonice. Poezia acestor tineri, pe de altă parte, care se bazează pe imagistică goală (căci neoexpresionismul și-a pierdut, în ultimii ani, forța expresivă și potențialitatea) doar pentru a declanșa, la modul referențial, imaginea poetului tânăr, convulsiv, energic și epifanic în conștiința cititorului de poezie (mai ales în cadrul segmentului diletant, a cărui sugestibilitate e tot mai vizibilă în rețelele online), nu are, totuși, un traseu previzibil. Ba din contră, aparițiile editoriale frecvente și afinitatea tot mai vădită față de asemenea producții ar putea duce, cândva, la nașterea unui soi de mainstream poetic, de valoare discutabilă.

Departe de a-i considera pe predecesorii douămiiști din filonul neoexpresionist ca fiind rădăcina răului în această suită de cazuri nefericite (debuturi și nu numai), capitalul simbolic al unor Claudiu Komartin sau Dan Coman (ambii au luat, de altfel, postúri de mistagogi în ultimii ani la editurile pe care le administrează) ar putea fi considerat un factor declanșator al acestei nișe poetice „slabe”. Fiind girați de poeții majori ai unei generații care a adunat cei mai mulți adepți și cei mai puțini detractori (și aici nu mă refer la spațiul critic, cât strict la cel poetic), nici nu e de mirare că mulți tineri prind curaj. Rămâne de văzut dacă epigonismul acestor poeți e doar o fază intermediară într-o evoluție lentă sau doar un ecou spart rapid în pereți.

Epigonic e și cel de-al doilea volum al lui Vlad A. Gheorghiu, „Disco 2000”. Doar că senzația pregnantă pe care ți-o dă volumul e că Vlad A. Gheorghiu nu vine din Komartin cât vine din Carla’s Dreams („sunt venele ei și dansez balet sub pielea/ prea subțire și încă neînțepată de/ ace”). Și asta pentru că miza volumului se arată din primul poem, în care atitudinea cool e livrată având deja un cititor ideal în minte, acele fete „din nou val/ cu inimă Red Bull și/ plămâni Pall Mall”. Pe lângă transparența de intenție, „Disco 2000” e împânzit de narativitate excesivă și de imagini prefabricate, testate dinainte drept cele care „dau cel mai bine”. Cum altfel s-ar putea explica faptul că, deși recuzita textelor e aleasă ca la carte („doar picioarele tale lungi & subțiri/ intră prin podeaua tare din mall/ tu provoci deranj și mie/ mi se ridică pielea pe șira spinării și se usucă dar nu se/ rupe și nu cade cum ar fi firesc”), poemele dau mereu cu rest, iar rezolvările textuale rămân, în cele mai multe cazuri, în pragul insuficienței?

Lipsește, la Vlad A. Gheorghiu, acel reglaj fin al poeziei contemporane reușite care, deși abundă de narativitate, explorează prin poeticitate, nu prin expozițiune seacă. În schimb, tânărul poet ieșean pornește în căutarea poeticității în diluări și fracturări sintactice („nimic nu va mai fi/ la fel cu ceea ce ți-am povestit alaltăieri la/ ceaiul emoțional și cald cum sunt de fiecare dată”), forțări imagistice cu iz neoexpresionist („acum îmi/ ruginesc unghiile sub ochi așteptând căldura ta să mai poată/ schimba ceva”, „pe sub piele vene/ metalice coclesc în acidul ce mă/ ține încă în picioare”) sau structuri ilogice care, reclamând axioma conform căreia poezia nu trebuie să aibă logică sintagmatică, insultă prin autosuficiență („nici a doua noapte nu a fost niciodată ultima/ noapte cu ea”). În poemul „when my gums bled”, reciclarea imagistică face casă bună cu referințele pop-culture într-un melanj pe jumătate neoexpresionist (în sensibilitate), pe jumătate cool-ist (în intenție): „mușc din carnea crudă a mariei/ și-mi văd toată viața într-o ambulanță/ din tijuana cu gura plină de sânge/ de la un atac al rebelilor”. Nu lipsește nici tăierea deseori neinspirată a versului, comparațiile superflue („eram tare și ferm ca o pereche de/ sâni de plastic și gol ca/ paharul de cola dintre/ scaune”) sau kitschul funcțional („nu draga mea, tu ești o forță/ tu întinzi rufele pe calorifer cum nu o face/ nimeni și tu mă ai pe mine și/ de fiecare dată când ieși pe stradă/ lumea se uită cu nesaț la femeia cu/ poetul în lesă”).

Cu sensibilitatea unui băiat care ține cu tot dinadinsul să îți aducă aminte cât de sensibil e, Vlad A. Gheorghiu scrie o poezie de sertar, în care până și clișeele cinematografice sunt inversate, la limita ridicolului, pentru a inspira poeticitate. Iată cum (presupunând că vocea poetică e una masculină) clișeul mașinii de spălat intrate în faza de uscare e utilizat la modul erotic pentru a inversa convenția: „întins pe spate lângă mașină/ preiau trepidațiile/ aproape erotic/ și mă/ răsfăț”.

Până și consecvențele tematice și de motiv devin supărătoare prin supra-uzaj. De aici și o obsesie nefericită față de sânge: („am scos cartela din telefon și/ din el a curs sânge”, „în camera (sic!) e întuneric și peste tot e ea/ cu bocancii înțepeniți în zăpada pătată/ de sânge”) sau piele („am așternut/ costumul de ski pe jos/ l-am întins în toată casa ca pe o piele/ proaspăt jupuită”, „în aceeași piele ne făceam loc/ ca ultimele două albine/ într-un fagure”).

Într-un lung șir de mixaje poetice apărute în ultimii ani (unele de succes, căci reușite), „Disco 2000” pare mai mult o șaormă cu de toate, inclusiv cu fructe de mare.