EPAPER revistacultura.ro
Tipul de artă practicată de Ghenie este un răspuns la angoasele prezentului. Criza a produs nesiguranţă, iar postmodernismul derută. Atunci, o artă lucrată, elaborată şi o expresie în apropierea apocalipticului au cucerit.
Carmen Corbu
Adrian Ghenie expune în galerii renumite din New-York, Londra şi Paris. Pictează mult şi vinde mult. Lucrările lui sunt un bun dorit de colecţionarii din Occident: 8 milioane de euro în octombrie, la Christie’s Londra, pentru o lucrare realizată în 2008. La Bucureşti, săptămâna trecută, o lucrare de început a artistului a fost scoasă la vânzare cu un preţ de pornire de 12.000 de euro. Un licitator de pe internet l-a obţinut pentru 125.000 de euro.
Piaţa internaţională de artă are exaltările ei, iar acestea sunt greu analizabile până la ultimul resort. Preferinţa occidentalilor pentru opera lui Ghenie poate fi susţinută de o reinterpretare a vechii axe Est-Vest. Pe de o parte, este vorba despre valorile universaliste pe care Occidentul le vehiculează şi, atunci, un pictor venit din est este cu atât mai dezirabil pentru că Estul este noul copil adoptat. Pe de altă parte, este vorba despre exotismul pe care tematica lucrărilor unui artist care se revendică din lagărul comunist îl presupune şi despre reconfirmarea stereotipurilor. Şi, în fine, tipul de artă practicată de Ghenie este un răspuns la angoasele prezentului. Unele intrinsec umane, altele doar estetice: criza a produs nesiguranţă, iar postmodernismul derută. Atunci, o artă lucrată, elaborată şi o expresie în apropierea apocalipticului au cucerit. Iar tehnicile de marketing pertinente au funcţionat.
Dacă Editura Phaidon, plasează Cluj-Napoca printre orașele care vor juca un rol esențial în lumea artei în secolul XXI, în ţară se vorbeşte puţin şi despre Şcoala de la Cluj şi despre Adrian Ghenie, iar cosmopolitismul lui pare un păcat. Pentru ca un Ghenie să fi făcut obiectul unei dezbateri de idei în spaţiul românesc ar fi trebuit îndeplinte cu necesitate următoarele condiţii: 1: Să fi răspuns paradigmeii Şcolii Ardelene. Privirea noastră critică asupra culturii iese greu de acolo. Inerţia, blocarea într-un proiect care nu mai este de actualitate ne ţin captivi şi consumă energiile culturale şi identitare. Vechea agendă se actualizează încet şi diferitele expresii ale naţionalismului, augmentate plenar în perioada comunistă, ne ţin încă departe de deschiderea culturală. Teama de a nu importa cultură şi grija de a ne fi suficienţi nouă înşine desenează un pătrăţel cu titlu exclusiv şi exhaustiv, ale cărui laturi vrem să rămână neatinse. În teorie ne-am dori să exportăm cultură, dar în practică e greu să vezi că pentru asta e nevoie de o deschidere pe una dintre laturile pătrăţelului. De aceea, existenţa unui Ghenie, e percepută ca o vulnerabilitate. 2: Să fi fost prieten cu cei care se exprimă public în articole de presă sau în istorii culturale, să fi avut cu ei puternice afinităţi spirituale sau, mai important, strânse cumetrii festivaliere. Din 1 şi 2 îndeplinite, ar fi decurs 3: Să fi avut girul a ceea ce se numeşte „manual” ca sursă acreditată de procurare a informaţiei. Tot de la Şcoala Ardeleană încoace, istoria oricărui domeniu cultural în România pare să se rescrie doar pe ea însăşi. Un index al creatorilor autohtoni dintr-un domeniu va menţiona pe spaţii largi că toate numele clasicizate – uneori doar prin expiere biologică – aparţin unor oameni geniali, ale căror intreprinderi au fost admirabile şi a căror contribuţie a fost definitorie. Nimic rău aici, pentru că bazele solide sunt necesare. Nimic rău, în mare, pentru că, în amănunt, discuţia s-ar pune şi în termeni de profesionalism, de deontologie, de adecvare şi de alte neologisme, normal, greu de asimilat. Consacraţilor li se alătură adeseori câteva cumetrii spirituale sau doar festivaliere, din actualitate, ale realizatorilor indexului. Pentru creatorii contemporani rămân, astfel, prea puţine pagini, iar contribuţiile lor – dacă, totuşi, sunt amintite – sunt expediate rapid. Această istorie a creaţiei în particular şi a culturii în general, devine la rândul ei – pe baza obişnuinței de a ne raporta doar la ce am văzut scris într-un manual – noul punct de plecare în formarea de judecăţi, în stabilirea de ierarhii valorice şi, pe cale de consecinţă, în rescrierea următoarelor istorii. Aşa se ajunge la ignorarea dezbaterii de idei pe care inovaţia culturală o presupune şi la o neputinţă de a măsura valoric tot ce ţine de contemporaneitate, pentru că singura scală, acreditată istoric, nu poate funcţiona aici. Din 1, 2, şi 3 îndeplinite, ar fi decurs 4: Să nu necesite efortul prizei directe. Ca formă de lene şi, cel puţin în aceeaşi măsură, de lipsă de curaj, la noi se preferă raportarea obsesivă doar la ce e confirmat prin trecut şi referenţiat în cărţile studiate la şcoală. Menţinerea capacităţii de înţelegere doar în zona unor lucruri deja consumate şi deja consacrate e confortabilă. Prezentul e dificil de descoperit şi de captat. E nevoie de efort pentru a-l cunoaşte direct, fără monografie, şi curaj pentru a face faţă negocierilor în curs pe care înţelegerea lui le presupune. Să abordezi prezentul, să dezvolţi judecăţi şi să construieşti atitudini faţă de el, înseamnă înscrierea într-o competiţie care nu a fost „aranjată”, din care nu se ştie dacă ieşi câştigător sau perdant, în care opţiunile, interpretările şi semnificările se vor ciocni cu evoluţia în timp a lui, a prezentului. E un consum de energie care se evită uşor prin menţinerea în litera paragrafului din manualul studiat o dată şi bine în şcoală. De ce, pe scurt, ţi-ai bate capul cu un Adrian Ghenie, un Victor Man sau cu un Mircea Suciu, când ştii deja tot ce crezi că e nevoie să ştii despre Nicolae Grigorescu şi că mai mult nu îţi trebuie?
Aşa se face că despre Ghenie, de exemplu, aflăm predominant din „ştirile de la ora cinci”, unde se vehiculează cifrele uriaşe cu care lucrările artistului se vând în casele de licitaţii de la Londra sau New-York. O formă de onestitate culturală care vine exact de unde te aştepţi mai puţin.
FOTO: Adrian Ghenie, The fake Rothko (2010) – 1,77 mil. Euro, Sotheby’s Londra, iul 2014
(sursa imaginii: artnet.com)