EPAPER revistacultura.ro

Revista Cultura, Seria a III-a, nr.4 (548), 3 NOIEMBRIE 2016

***, “liniște, pace, perversiuni, heppiend – tineri poeți maghiari din Transilvania”, trad. Andrei Dosa, ed. Ştefan Baghiu, Casa de Editură “Max Blecher”, 2016


Avem atenția slăbită în ceea ce privește traducerea literaturilor vecine. Dacă nu neapărat în cazul romanului (unde oricare cititor de literatură „la curent” cu ceea ce se publică astăzi poate numi doi-trei prozatori din Ungaria ca László Krasznahorkai, Atilla Bartis sau Dragomán György), mai ales în cazul poeziei.

 

Literatura minorităților

Din moment ce trend-urile de aiurea în cercetarea literară astăzi vizează exact depășirea sistemelor care au generat această criză a receptării culturilor mici învecinate, literatura română are motive pentru a îmbunătăţi gestionarea propriului material intercultural. Și, pe lângă faptul că nu sunt încă suficient de vizibile și bine asimilate literaturile minorităților, cunoaștem foarte puțin din ceea ce înseamnă literatura contemporană în Bulgaria, Serbia, Ungaria, Ucraina etc. În sensul în care există deja o tradiție alimentată autocolonial (după modelul teoretizat de Alexander Kiossev) de a gândi și de a opera istoria literară națională, care pare mereu pregătită să compare oricare mișcare literară/autor român cu experimentele centrelor de influență culturală ale Europei și nu cu morfologia literară a spațiilor vecine. Dar un istoric al poeziei expresioniste în spațiul românesc, spre exemplu, nu poate ignora, dacă e să luăm în calcul studiul lui Ovid S. Crohmălniceanu, „Literatura română și expresionismul”, statutul revistelor germane din Transilvania care publicau, în interbelic, majoritatea articolelor relevante pe acest subiect. Faptul că mediul criticii literare a interpretat greșit sau parțial structurile curentului în anii ’20, ‘30 (de la textele lui Lovinescu despre Blaga, la cele ale lui Călinescu despre H. Bonciu, spre exemplu) produce în anii ’60 o întreagă mișcare de revizitare a acestuia prin intermediul traducerilor (deși textele erau cunoscute deja în varianta originală). Apoi, câte discuții despre un optzecism alternativ nu a pornit antologia „Vânt potrivit până la tare” („zece poeți tineri germani din România”, 1982)? Așadar, pentru porțiuni largi, revistele și mișcările minorităților sunt decisive în preluarea unor anume argumente de ordin literar și redistribuirea lor în organigrama literaturii recente.

Astfel, apariția la Casa de Editură „Max Blecher” a volumului „liniște, pace, perversiuni, heppiend – tineri poeți maghiari din Transilvania” nu poate fi decât un motiv în plus pentru critica literară de a se întoarce la formule revizioniste. Dacă nu de ierarhie, măcar de evaluare a intențiilor poeziei actuale. Volumul conține poemele a nouă tineri poeți maghiari din România în traducerea lui Andrei Dosa (unul dintre cei mai promițători debutanți de după 2010 din literatura română): Ferenc André, Botond Fischer, Mária Magdolna Gondos, Gothár Tamás, Benji Horváth, Ágnes Kali, Árpád Kulcsár, Zalán Serestély, László Edgár Varga. Luminița Corneanu, într-un text din „Dilemateca” despre antologia „Milionarii timpului”, propunea o teză destul de improbabilă: „Mă întreb cum ar suna în urechile publicului român afirmaţia că unii dintre cei mai buni poeţi din România sunt unguri. Sau secui”.

 

Regimul dublu

Nu știu dacă aș merge atât de departe cu noii poeți maghiari din România, dar aș putea reformula întrebarea în ceea ce privește poezia recentă, la nivelul formulelor: în sensul în care, după ce despărțirea de „douămiism” s-a făcut în poezie pe căi subordonate acestei paradigme, formulele alien ale maghiarilor pot întoarce partida către o poezie mai gravă, mai vetustă la nivel stilistic. În toată diversitatea poeziei tinere din România, poeţii tineri maghiari atrag în acest volum atenţia asupra două aspecte majore (le numește și traducătorul în nota din debutul volumului): „E interesant cum unii dintre cei care scriu poezie la ora actuală în Transilvania mizează pe adaptarea unei oralități și directeți specifice poeziei slam, pe când alții mizează pe formele elevate, sapă zidul care desparte epoca vitezei și a versului alb de cea a poeziei clasice”.

În primul rând, faptul că poezia lor testează (și a testat mereu) formele fixe, spre care poeții tineri din România se îndreaptă acum cu destul entuziasm: în antologia „liniște, pace, perversiuni, heppiend”, Botond Fischer sau Benji Horváth apar cu astfel de poeme tributare noului formalism pe care mizează atât de mult cu ultimele volume Alex Văsieș sau Radu Nițescu, transformându-l într-o ustensilă prin care teme acut-contemporane pot respira în aerul modernismelor înalte.

Apoi, în al doilea rând, pentru că acea oralitate și acea directețe (descrise de Andrei Dosa) vin în contrapunct, marcând importanța spoken word-ului pentru tinerii poeți maghiari. Evenimentele organizate de maghiarii din România i-ar putea lăsa mască și pe occidentali, în sensul în care la serile de slam poetry publicul poate atinge și câteva sute de ascultători, majoritatea inițiați în sistemul de ierarhizare prin aplauze. Rolul major pe care îl joacă slam poetry în interiorul literaturii tinere maghiare rezultă, cred, într-o mai ușoară desprindere de postúri literarizate fără a pierde contactul cu literaritatea în sine. Adică, pe scurt, dacă poeții tineri români fac paradă de oralitatea textului sau de tot felul de registre ale livrescului alternativ, poeții de limbă maghiară din România le consideră la fel de naturale ca prezența excesivă a lui Dumnezeu în poezie (aproape niciunul dintre poeți nu ratează acest motiv, ocultat – de altfel – în poezia românească tânără): mutând accentul de pe parada mijloacelor pe ontologie, ei întorc poezia românească în locul unde a fost spartă (în sensul autenticismului) în optzecism.

Fiecare poet reprezintă – în antologie – o individualitate poetică supusă acestor registre și obsesii comune. Și fiecare grupaj de poeme – poate – ar merita câte o cronică de analiză. Cu toate scăderile (majoritatea nu au debutat în volum), poeţii maghiari tineri merită o discuţie aplicată.