George Apostoiu:

Nu numai războiul, ci şi pacea îşi are capcanele ei.

(EPAPER revista Cultura)

Când, cu 10 ani în urmă, lumea era anunţată că războiul din Irak a luat sfârşit, puţini erau cei care anticipau ce le va oferi viitorul. În timpul spectacolului medieval al spânzurării lui Saddam, irakienilor li se promitea  pacea şi binefacerile libertăţii şi drepturilor omului. Din păcate, lichidarea dictatorului a condus la instabilitate, haos şi conflicte. Adepţii djihadului islamic au profitat de situaţie şi au proclamat fantoşa numită ,,statul islamic”, căruia i-au fixat  capitala în oraşul irakian Mosul. De aici, prin mercenari ai crimei, aceştia continuă să semene teroarea în Europa.

O nouă criză umanitară. Noua armată a noului regim de la Bagdad a declanşat, la 17 octombrie, o puternică ofensivă pentru recuperarea oraşului Mosul şi a teritoriilor ocupate de djihadişti. Armata irakiană este sprijinită de Statele Unite şi de forţele coaliţiei internaţionale cărora li se alătură miliţiile şiite şi forţele de elită ale kurzilor din nordul Irakului cunoscute cu numele de ,,peshmerga”. Din motive diferite, Turcia şi Iranul s-au implicat în război, Ankara pentru a ţine sub control comunitatea kurdă, Teheranul pentru a arăta că Iranul, după încheierea acordului cu puterile din clubul nuclear, a redevenit puternicul stat de altădată. Dar, implicarea mai multor state în război poate compromite, în final, pacea în Irak, dacă ea va fi câştigată vreodată. Nimeni nu a reuşit până acum să conducă sau să coordoneze o angajare de forţe militare atât de diverse, provenite din state cu interese diferite, chiar divergente. Să salutăm, însă, indiferent cum va fi obţinut, orice succes împotriva ,,statului islamic”.

Asaltul asupra oraşului Mosul nu este lipsit de riscuri. O primă consecinţă a acestuia a fost dislocarea populaţiei din teatrele de operaţiuni. ONU estimează că luptele vor provoca exodul unui milion de refugiaţi. În acest caz, vom asista la una dintre cele mai grave crize umanitare. Ea va spori bulversările din Orientul Apropiat şi va complica şi mai mult soluţionarea fenomenului imigraţionist căruia Europa îi face faţă tot mai greu. Încă din prima zi a deschiderii ostilităţilor, secretarul general adjunct al ONU, Stephen O’Brien, preciza: ,,Sunt extrem de îngrijorat pentru securitatea celor 1,5 milioane de persoane care trăiesc la Mosul şi care ar putea deveni victime ale operaţiunilor militare”. Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi a dispus deja construirea de campusuri pentru 120.000 de refugiaţi, iar autorităţile irakiene pentru alte 150.000 de persoane. Drama refugiaţilor irakieni a început. Într-un raport din 18 octombrie, deci a doua zi după asalt, Amnesty International denunţa deja relele tratamente aplicate de miliţiile şiite şi armata irakiană populaţiei care încerca să părăseze zonele controlate de ,,statul islamic”.

Strategii paralele. Infructuoase în conflictul din Siria, întâlnirile directe ale ministrului rus de externe Lavrov cu secretarul de stat american Kerry au fost dublate de reuniuni ale şefilor diplomaţiilor statelor din Orientul Apropiat. Nici în această formulă nu au apărut rezultate. Nici nu se putea. Aşa încât va trebui să aşteptăm finalul alegerilor din Statele Unite şi instalarea noii Administraţii la Casa Albă pentru a fi reluat dialogul dintre Washington şi Moscova şi risipite multe din incertitudinile de azi. În afara unor înţelegeri ruso-americane sunt puţine şanse pentru soluţii în Orientul Apropiat. Deocamdată, fiecare speculează în legea lui confuzia şi haosul din regiune. Rusia îşi ia o parte majoră de responsabilitate în Siria, iar Statele Unite în Irak. Cu ce preţ, vom afla, dacă vom afla, după ce vom desluşi sensul înţelegerilor care nu vor întârzia să se producă după alegerile din Statele Unite.  Până atunci, să notăm un paradox: în timp ce forţa militară a Rusiei se manifestă cu ambiţii sporite, influenţa Moscovei pe plan internaţional slăbeşte. Nu numai războiul, ci şi pacea îşi are capcanele ei.

Revine în actualitate obsesia Marelui Orient Apropiat? Aproape sigur că da. Dar cine îl va domina? Arabii? Puţin probabil, aceştia nu au fost capabili de unitate nicicând în istoria lor. În privinţa occidentalilor, nu există nici un dubiu că şi l-ar dori cât mai fidel şi cât mai profitabil. În deceniul cinci al secolului trecut, fostul preşedinte american Eisenhower considera Marele Orient Apropiat ,,cea mai importantă zonă strategică a lumii”. De atunci, politica americană nu a contravenit niciodată acestui raţionament. La rândul ei, Rusia a revenit în forţă în regiune şi antrenează rivalităţi ne-bănuite, ceea ce demonstrează că nu este dispusă să părăsească Orientul. Nici pe cel Apropiat, nici pe cel Mijlociu, nici pe cel Îndepărtat. Iar China, ei bine, atât cât ne este îngăduit să desluşim din politica lungului drum spre eternitate, Beijing ţine la ideea că este mult mai preocupat de Asia şi Africa. Conflictele din lumea arabă le lasă în grija Moscovei în care nu mai vede duşmanul de altădată. A demonstrat-o la ultima reuniune a Consiliului de Securitate când nu a aprobat proiectul rezoluţiei prin care Franţa intenţiona să pună Rusia la zid.

Lumea puterii unipolare o impune, nu-i aşa?