Mădălina Firănescu:

Câştigul adus de importul de mentalitate occidentală, îmbinând gândirea pozitivă cu ceea ce un personaj tolstoian numea Arbeitskur (cura de muncă, de efort), s-a văzut însă mult mai bine în handbalul feminin.

(EPAPER revista Cultura)

Pe Meursault, „Străinul” lui Camus, alteritatea l-a costat viaţa. Transferat – printr-un exerciţiu imaginar – în spaţiul românesc, unde, când vine vorba de elementul alogen, se oscilează între admiraţia totală şi contestarea cruntă, probabil că ar fi scăpat cu viaţă, dar condamnat. Căci rar vezi la noi o abordare de mijloc, care să dea noului-venit şansa să se prezinte şi să arate ce poate, înainte de a fi etichetat!

Globalizarea a revărsat asupra sportului autohton valuri de venetici, de la sportivi la tehnicieni mai mult sau mai puţin formaţi. Pentru început, fotbalul românesc a fost invadat de feluriţi ragazzi pensionaţi din Serie A şi decişi să-şi facă încălzirea ca antrenori în fosta Ligă a lui Mitică. Echipe mari, cu Stea(ua) în frunte, dar şi modeste cluburi provinciale, pe buza retrogradării, şi-au populat banca tehnică cu nume din Peninsulă, căci, până la urmă, toţi de la Râm ne tragem. Walter Zenga, Cristiano Bergodi, Dario Bonetti, Andrea Mandorlini, Massimo Pedrazini, Maurizio Trombetta, Nicolo Napoli, Roberto Landi şi Giuseppe Giannini s-au perindat prin campionatul intern, reuşind apariţii memorabile sau doar meteorice. „Tehnicienii italieni au Şcoala de fotbal de la Coverciano şi mai multă experienţă decât foştii noştri jucători, însă nu cred că sunt mai valoroşi. Ei au un avantaj: nu prea înţeleg ce tot spun patronii şi impun respect!”, explica fostul selecţioner Emeric Ienei importul masiv din Serie A. Acelaşi atu al opacităţii de sorginte lingvistică la indicaţiile finanţatorilor l-au avut, pe termen scurt, şi alţi antrenori aduşi de peste graniţă, precum Dušan Uhrin Jr., Oleg Protasov, António da Conceição, Zoran Filipović, Mark Wotte, Blaž Slišković, Vladimir Petrović, Juan Ramón López Caro etc. Când presiunile şi vehemenţa patronilor au depăşit barierele de limbă, blocând şi comunicarea… pecuniară, majoritatea stranierilor şi-au făcut bagajele.

Niciunul dintre aceşti oaspeţi cu contract n-a stârnit totuşi atâtea pasiuni precum Christoph Daum, aterizat la cârma echipei naţionale de fotbal după un schimb de pase verbale cu şeful FRF, Burleanu, care i-a depistat potenţialul nu la firul ierbii, ci la cel al microfonului. Asta pentru că neamţul lăsase de ceva vreme treningul, în favoarea costumului de comentator. Înscăunarea lui ca selecţioner al României a provocat entuziasm şi contestări deopotrivă, iar meciurile de până acum, din preliminariile CM 2018, n-au izbutit să ne lămurească dacă alegerea lui Daum reprezintă vreun Geschäft solid sau vreun „gheşeft” de talcioc. Ceea ce a adus bun deocamdată noul selecţioner, dincolo de promovarea unor tineri precum Răzvan Marin, Dorin Rotariu sau Romario Benzar, este mentalitatea tip Bundesliga, rezumată la Şcoala de antrenori a FRF. Disciplină, precizie, reguli clare, atenţie la detalii, calitate şi perfecţionare, acestea ar fi ingredientele succesului, reuşit totuşi doar în partida cu Armenia, contra unei echipe rămase în inferioritate numerică. Dar poate la meciul următor, contra puternicei Polonii, pe 11 noiembrie, vom încheia şi noi fredonând „Tag für Sieger”, cântecul învingătorului din filmul despre fotbal „Teufelskicker”.

Câştigul adus de importul de mentalitate occidentală, îmbinând gândirea pozitivă cu ceea ce un personaj tolstoian numea Arbeitskur (cura de muncă, de efort), s-a văzut însă mult mai bine în handbalul feminin. Cu suedezul Tomas Ryde pe banca tehnică, naţionala nostră a obţinut şi bronzul mondial, s-a calificat şi la JO de la Rio. E drept că în Brazilia, partitura scandinavă n-a mai funcţionat, iar tricolorele au terminat pe locul 9, trezindu-se prompt cu un alt antrenor de import: Ambrosio José Martín Cedres, adus să le pregătească pentru CE din Suedia, din decembrie. Până atunci, o parte din românce, sportivele de la CSM Bucureşti, au dat piept cu selecţionerul în postura de adversar în Liga Campionilor, la meciul contra unguroaicelor de la Gyor. Tot un iberic a preluat şi frâiele naţionalei masculine a României: Xavier Pascual Fuertes, care pregăteşte şi echipa FC Barcelona, sperând să dea strălucire „galactică” jucătorilor săi, chiar în primele jocuri din grupa de calificare la Campionatul European 2018: cu Belarus (2 noiembrie, Minsk) şi Polonia (6 noiembrie, Cluj).

Suflul nou adus de antrenorii străini se face simţit timid şi la reprezentativele de rugby (cu un galez şi un scoţian la cârmă), volei (italianul Davide Delmati preluând naţionala feminină), polo (cu sârbul Dejan Stanojevic selecţioner), dar mai ales la baschet (unde sârbul Miroslav Popov dirijează lotul feminin, în vreme ce în Liga Naţională, aproape jumătate din tehnicienii principali sunt de import!). Sigur, asta nu bucură pe toată lumea, autohtoniştii insistând să li se dea întâietate alor noştri, care cunosc mai bine realităţile din teren. Doar că, aplicând acelaşi principiu, cei 24 de români chemaţi la echipe naţionale de fotbal, de la Ştefan Kovacs (Franţa) la Cosmin Olăroiu (Arabia Saudită),  n-ar fi avut nicio şansă. Doar erau străini, nu? Şi aşa ajungem la „Pilda samariteanului milostiv”, rostită cu tâlc de Patriarhul Daniel într-o duminică electorală:”De multe ori ne vine în ajutor un străin pe care nu l-am văzut vreodată sau de la care niciodată nu am aşteptat un ajutor. Prin aceasta, Evanghelia ne arată, aşadar, că fiecare om din lumea aceasta, indiferent de etnie, stare socială sau vârstă, are o valoare eternă şi unică”. Amin!