Teodor Brateş:

În condiţiile celei de-a patra revoluţii industriale, Banca Mondială a propus să se includă în ecuaţie şi resursele spirituale, respectiv stocul de cunoştinţe dobândit în spaţiul naţional în special prin învăţământ, inclusiv prin învăţarea continuă, capacitatea de cercetare ştiinţifică, acumulările cultural-artistice etc.

EPAPER revista Cultura

În mentalul postdecembrist, străvechea formulă „praf şi pulbere” s-a vrut şi se vrea, mai ales, a reprezenta o imagine sintetică a ceea ce a mai rămas din industria existentă înainte de 1990. Pe atunci, funcţionau doar 169 de întreprinderi industriale cu mai puţin de 200 de salariaţi şi peste 1.115 cu peste 1.000 de salariaţi. Cei mai mulţi giganţi industriali (unii le spuneau „mamuţi”, pentru a introduce nelipsita notă de peiorativ faţă de tot ceea ce venea din trecutul totalitar) au dispărut, vandalizaţi prin căpuşare sau furt, alţii sunt pur şi simplu în ruină, dar, pentru o nuanţare strict necesară, legile pieţei libere şi-au spus – la rândul lor – cuvântul privind dreptul la existenţă a sute de entităţi energofage, necompetitive. Când sintagma cu pricina – „praf şi pulbere” – s-a sedimentat cu sensurile amintite, cum să reacţionezi când ţi se oferă o altă perspectivă?

Adevărul „integral”. Am asistat la ceremonia de acordare a unor titluri de membri în Academia de Ştiinţe Tehnice din România (ASTR) şi am tresărit când s-a anunţat numele lui Dan Jilavu pentru „contribuţia sa remarcabilă la progresul metalurgiei pulberilor pe plan naţional şi internaţional”. Metalurgia pulberilor? Ce fel de metaforă o mai fi şi asta? Sunt întrebări fireşti în cazul unor nespecialişti. Ei bine, metalurgia pulberilor este una dintre cele mai avansate ramuri ştiinţifico-industriale, iar întreprinderea de profil din Buzău a devenit o parte componentă de prim rang a unei companii multinaţionale cu afaceri de zeci de miliarde de euro anual. Noul membru al ASTR, compatriotul nostru, are calitatea de vicepreşedinte operaţional pentru Europa şi Asia al respectivei companii. Întreprinderea din Buzău unde a funcţionat un colos industrial antedecembrist ne apare acum, la prima vedere, ca un umil IMM, dar valoarea adăugată obţinută acum aici este de peste 100 de ori mai mare decât a gigantului care domina în urmă cu peste un sfert de secol şoseaua care lega Urzicenii de Buzău.

Percepţia publică despre ceea ce era şi este, dar mai cu seamă ce va fi industria românească reţine, cu îndreptăţire, cu durere, cu mânie chiar, că s-au comis acte de neiertat, ireparabile de jefuire a unei părţi însemnate a avuţiei naţionale. Totodată, însă, această percepţie se adaptează treptat, nu fără accente dramatice, la dinamica vieţii contemporane. Pulberea – care simboliza, alături de praf (apropo, de Copşa Mică, de fabricile de ciment ne mai reamintim oare?), acte net distructive – iată, se transformă, cu ajutorul celor mai avansate tehnologii, într-un incontestabil factor de progres nu numai ştiinţifico-tehnic, ci şi economico-social, fie şi numai prin asigurarea unor locuri de muncă foarte bine plătite.

Comparativ şi competitiv. Reţinem demersurile îndreptate spre definitivarea proiectului intitulat „România Competitivă”. Percepţiile la care m-am referit plătesc în continuare tribut atât ideii de avantaje comparative, cât şi vechiului concept de avuţie naţională. Bineînţeles, nu intenţionez să ţin un curs pe aceste teme. Fapt este că sursele tradiţionale de avantaje comparative („munţii noştri aur poartă…”) s-au împuţinat nu numai la noi, ci pretutindeni în lume, iar soluţia pentru o dezvoltare sănătoasă constă în mutarea accentului pe avantajele competitive. Între altele, exemplul cu „pulberile” este cât se poate de concludent în privinţa posibilităţilor de fructificare a avantajelor competitive. Cu investiţii mai mici, cu tehnologii nepoluante, cu un număr relativ redus de salariaţi, dar cu o calificare înaltă (ceea ce contrazice, în bună măsură, teoriile referitoare la avantajele investiţionale legate de forţa de muncă ieftină), cu activitatea proprie de cercetare aplicativă, se pot obţine performanţe la nivel internaţional.

Cu toată modestia de care sunt în stare, amintesc că, împreună cu academicianul Victor Axinciuc, sunt angajat într-o cercetare amplă privind modul în care evaluăm avuţia naţională, considerată, pe bună dreptate, drept o expresie a potenţialului de creştere economică şi, prin consecinţe, de prosperitate.

În formula clasică, avuţia naţională se măsoară prin luarea în considerare a două componente: resursele naturale şi acumulările materiale. În condiţiile celei de-a patra revoluţii industriale, Banca Mondială a propus să se includă în ecuaţie şi resursele spirituale, respectiv stocul de cunoştinţe dobândit în spaţiul naţional în special prin învăţământ, inclusiv prin învăţarea continuă, capacitatea de cercetare ştiinţifică, acumulările cultural-artistice etc.

Avem, deci, de-a face cu o schimbare esenţială de optică. Tema nu este nouă. Pentru contribuţiile esenţiale la abordarea incipientă în spirit cu adevărat ştiinţific a raportului dintre noile realităţi şi comportamentul economic, economistul american Gary S. Becker a primit, în 1992, Premiul Nobel. El a explicat, argumentat, că economia nu este – aşa cum mulţi cred şi astăzi – doar ştiinţa alocării resurselor limitate pentru satisfacerea unor cereri concurente (este aici prezentă ideea de competitivitate), ci un ansamblu de factori în care elementele raţionale se combină cu cele iraţionale, astfel încât intervin aici, uneori esenţial, rolul stimulativ al solidarităţii, al sentimentului de identitate, de la cea profesională la cea naţională şi internaţională pentru cauze drepte, dar şi egoismul, lăcomia, invidia, chiar şi ura. Sunt convins că merită să medităm asupra tuturor acestor zbateri – să le zicem, deocamdată, doar în sfera conceptuală – fie şi numai pentru a contribui la succesul unor asemenea iniţiative precum cea denumită „România Competitivă”.