GEORGE APOSTOIU:
Donald Trump este reprezentantul lobby-ului complexului militaro-industrial, al celor care au declanşat războaiele în Irak şi Afganistan. Ei le-au început iar democraţii nu le-au închis.
Revăd cronica ,,Teme şi stil de campanie electorală în Statele Unite” publicat cu o lună în urmă. Tot ce-am scris îşi păstrează valabilitatea. Donald Trump este noul preşedinte al Statelor Unite. Doamna Clinton nu a reuşit să fie prima femeie preşedinte al celui mai puternic stat din lume. Donald Trump este produsul democraţiei americane. Doamna Clinton nu este victima acestei democraţii, ci dovada că ea, democraţia, funcţionează. Donald Trump este reprezentantul lobby-ului complexului militaro-industrial, al celor care au declanşat războaiele în Irak şi Afganistan. Ei le-au început iar democraţii nu le-au închis. Ministrul american al Apărării a dezvăluit recent că Statele Unite au cheltuit, din 2014 până astăzi, 10 miliarde de dolari în lupta împotriva ,,statului islamic” dusă în Siria şi Irak. Adică sub Administraţia democratului Obama.
Poporul lui Trump. Explicaţia cea mai plauzibilă a victoriei în alegeri a magnatului american stă într-un paradox: miliardarul şi-a câştigat simpatia în rândul celor mulţi cărora, în campania electorală, le-a spus: ,,Ce aveţi de pierdut?”. Părăsit până şi de unii dintre republicani (foştii preşedinţi Bush, de exemplu), singur, diabolizat de mass-media, Trump a adresat direct şi simplu mesajul lui electoral. Nu şi-a ascuns păcatele de tinereţe, nu a interferat ipocrizia între realitate şi politica pe care ar duce-o la Casa Albă: el, magnatul, le-a vorbit americanilor de dreptul la muncă, de muncitori, de erorile delocalizării, de reindustrializare; nu s-a arătat samaritean cu străinii; mexicanilor le-a promis un zid la frontieră; străinilor, că-i va trimite masiv în ţările lor; teroriştilor că îi va lichida; europenilor că Statele Unite nu vor mai plăti, prin NATO, pentru securitatea lor; chinezilor că va ridica taxele cu 40% pentru mărfurile pe care le introduc cu agresivitate în Statele Unite; ruşilor că vrea o alianţă cu Rusia: ,,De pe o poziţie de forţă, cred într-o apropiere şi o diminuare a tensiunilor cu Rusia. Unii spun că ruşii nu vor fi rezonabili, eu aştept să le demonstrez contrariul”. Primii care l-au felicitat au fost preşedinţii Tusk, Xi Jinping şi Putin.
Nimic din politica elitei de la Casa Albă nu se mai regăsea în discursul lui. Americanii săraci, mai ales cei albi – sub preşedintele Obama, rasismul a avut episoade jenante pentru un stat de drept – au înţeles acest mesaj şi, în proporţie de 75% l-au preferat pe Trump. Atâta cât am observat la discursul pe care l-a ţinut după anunţarea victoriei, în staff-ul de campanie al lui Trump nu a fost decât o negresă. Pe care a îmbrăţişat-o. Cei care au mers până la capăt cu ,,logica democraţiei” care ar fi trebuit să o aducă la Casa Albă pe Hillary Clinton au avut surpriza să fie infirmaţi. Un slogan suna astfel; nu toţi americanii sunt Hillary Clinton! După opt ani de preşedinţie democrată, americanii au vrut altceva. Le va fi rău cu Trump, cel pe care adversarii l-au socotit un aventurier? Vor vedea. Dar, chiar şi în ,,cea mai mare democraţie din lume” preşedintele nu conduce singur. Are o echipă de consilieri. Are un guvern. Are Pentagonul. Are Departamentul de Stat. Are un Congres prin care, chiar dacă este ,,cel mai puternic om din lume”, trebuie să treacă actele de guvernare.
Americanii n-au mai avut răbdare să aştepte minunile unui sistem care a impus doar în afara Statelor Unite conceptul ,,politically correct”. Acesta nu i-a scutit de sărăcie, rasism, adversităţi, războaie. Şi, cred, americanii care l-au votat pe Trump nu sunt fascinaţi de elite. Din contra, cei care l-au preferat pe ,,aventurierul” lipsit de experienţă politică, ,,păpuşa gonflabilă a capitalului”, cum l-a numit filozoful Michel Onfray, au votat împotriva sistemului elitist. Votul dat de ,,poporul lui Trump” confirmă acest adevăr pe care istoria Statelor Unite este nevoită să-l înregistreze în numele democraţiei. Restul: misoginismul, sexismul, homofobia, xenofobia, antisemitismul şi nu mai ştiu ce alte păcate, de care noul preşedinte s-a folosit pentru a câştiga adeziunea majorităţii, nu mai au acum importanţă. Statele Unite îşi schimbă la Casa Albă nu doar echipa, ci şi politica. De schimbările de politică, esenţa şi profunzimea lor, lumea îşi va da seama ceva mai târziu. Să sperăm că vor fi bune, că vor fi cele pe care ni le dorim.
Românii şi alegerile americane. Preocupările şi interesul românilor pentru alegerile din Statele Unite sunt fireşti. O remarcă se impune: relaţiile româno-americane nu au fost influenţate de apartenenţa preşedinţilor la un partid sau la altul. Republicanul Richard Nixon a fost primul preşedinte american, care, în plin Război Rece, a vizitat România, în 1969 (primul stat din sfera de influenţă a Moscovei vizitat de un preşedinte american după război); el a convins Congresul american să acorde României clauza naţiunii celei mai favorizate. Democratul Bill Clinton a venit la Bucureşti, la 11 iulie 1997, pentru a atenua dezamăgirea românilor după eşecul tentativei de aderare a României la NATO. George W. Bush, republican, a venit la Bucureşti, la 23 noiembrie 2002, la două zile după ce România a fost invitată oficial să înceapă convorbirile de aderare la Alianţa Nord-Atlantică; pe această bază a fost convenit parteneriatul strategic româno-american.
Se întâmplă ca în campania electorală, Donald Trump să nu fi lăsat cea mai bună impresie. O vreme, analiştii noştri politici s-au întrecut în consideraţii vexatorii. Şi au considerat sentenţios că alegerea lui ar fi o catastrofă. De unde această siguranţă?