Been There, Done That

Alex Ciorogar

Adriana Carrasco, „Dezmembrați”, traducere în limba română de Claudiu Komartin, Casa de Editură „Max Blecher”, Bistrița, 2015.

 

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr.6 (550), 17 noiembrie 2016:

EPAPER: www.revistacultura.ro/nou
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_6_550.pdf


Magda Cârneci detecta în volumul „Dezmembrați” al Adrianei Carrasco (2015, „Max Blecher”, traducere de Claudiu Komartin) „o lovitură excepțională”, pe când, la polul opus, Ovio Olaru declara volumul un adevărat „eșec”. Ambele demonstrații – în ciuda faptului că mizau, corect, pe aceeași suspicioasă interpretare a pervertirii auctoriale – uitau însă că interogarea sensului ce animă, din fundal, o astfel de agendă literară ar fi trebuit să rămână punctul lor central de interes, investigațiile amândurora fiind rapid abandonate în favoarea sentințelor amintite. Că nu de un pseudonim e vorba aici, ci de un heteronim („val chimic”, „yigru zeltil” sunt pseudonime) ori că fenomenul trebuie privit în contextul general al poeziei actuale, sunt doar câteva din motivele pentru care premisele exegezei ar trebui recalibrate: de ce ar publica, așadar, Claudiu Komartin acest volum sub heteronim din moment ce, în linii generale, poetica cărții pare a fi aceeași (sau nu foarte diferită de cea) cu care ne-au obișnuit douămiiștii?

Două chestiuni preliminare. Unu la mână, psihanaliza nu funcționează aici (nu e utilizabilă, cel puţin nu în mod tradițional), fiindcă n-avem de-a face cu o adâncire identitară, ci, mai degrabă, cu o renunțare, o detașare stoică (pusă în scenă de actorul social) față de poetica ce „a desfigurat o generație întreagă”. Doi la mână, sciziunea e acompaniată de o înțelegere metaforică a traducerii: fiind adaptate limbii române versurile, sursa acestora trebuie localizată la nivelul polifonic al vocilor antropoide (a daimonului, dacă vreți): „cine are pe conștiință o maimuță,/ trebuie să fie poet, cu adevărat poet”. Întreg volumul e gândit, așadar, întocmai unei heterobiografii lirice (lesbiană, născută în ‘85, autoarea e licențiată în Asistență Socială și victima unui schimb de focuri), ceea ce înseamnă că șarjarea revoltei bogziene, dar și reciclarea anarhismului fracturist – un rococo al mizerabilismului – îi permit lui Komartin să pună în pagină un ultim act dramatic: cel al distanțării față de tot ceea ce a însemnat fenomenul 2000. În ultimă instanță, heterobiografia rămâne o formă inteligentă de a nu renunța la biografism și, totodată, o metodă de a-l feri de platitudinile cotidianului.

Debutul homeric („când a lovit uraganul Fausto/ sau ca-n ziua în care i-au/ crăpat țeasta scârbei de Mario Serra”) trădează isteria ce acaparează atmosfera întregii plachete. Cu toate acestea, oralitatea povestirii drapează parrhesia, această curajoasă spunere a adevărului („Pe tine n-o să te mint, Alejandra”), favorizând, fără prea multe surprize, și apariția experiențelor estetice/cathartice: „Citindu-ți scrisorile, Alejandra, m-am simțit/ în sfârșit răzbunată”. E drept, volumul poate fi citit ca o lungă imprecație („mă pregătesc să suflu sau să o-nfig/ în gâtul unei canalii, în gaura unei sfinte”), însă limbajul trivial mimează, în cheie socialist-stângistă, cadența exortațiilor („adevărat îți spun/ fiecare e târfa cuiva”), epistolelor („și gura mea era un viespar/ lins de flăcări la asfințit”) și a fericirilor biblice („Doar oamenii simplu, doar cei/ săraci fiindcă au ales să rămână/ ei înșiși/ vor înțelege”), astfel încât construcția ethosului devine crucială într-un proiect în care puține poeme n-ar putea trece drept origin stories („19 septembrie 1985” fiind un exemplu bun).

Exotismul decorului („învălmășeala de pe Toltecas”), partida de sex din care e descifrat doar schimbul de fluide („se termină repede cu câteva smucituri câțiva stropi/ de salivă un firicel de/ pișat”), categoriile burlesc-grotescului („O să ne ungem țâțele și o să/ guițăm până la ziuă pe străzile tale”), dar și mișcările excentrice („ar fi fugit cu mașina aia/ și cu mine în ea până la capătul lumii”) – toate întrețin relațiile extrem de tensionate dintre politică și estetică sau, la modul general, dintre putere și libertate. Deși unele poeme par a fi ocazionale, cum e cel despre ziua morților („The Zombies”), altele propun viziuni ceva mai îndrăznețe. Iată, de pildă, acest imago mundi în care oceanul planetar e sarcastic înlocuit cu apa de la robinet: „Maria, e o noapte/ în care oamenii se îneacă,// nu mai găsesc aer deși/ e atâta în jur, nu mai găsesc aer peștii/ pe care i-ai așezat în chiuvetă”.

Indiferența („nu vreau să mă explic sau să-mi/ scot mâinile din buzunare când/ îți vorbesc./ Nu mă interesează/ dacă mă placi”) și apatia subiectului creator, faux-ermetică pe alocuri („Nu e din vina ta”), contribuie la îmbinarea imperativelor cu atitudinile relativiste, dând naștere halucinațiilor și dialogurilor imaginare din țara „viermelui-de-înger”. Bocete sau ritualuri de purificare, mai toate textele pot fi incluse în categoria poemelor transgresive unde dramatizarea decadenței oscilează între neoexpresionism și existențialism. O voce lascivă și impersonală – dezvoltând uneori abcese moralizatoare – conturează o lume a periferiei în care „creator e cel care devastează/ adăposturile smeriților”. Printre hohote în beznă („și eu râdeam înfundat pe bancheta/ din spate”) și enumerații franciscane, poeta locurilor stranii (Ediciones Lugares Extraños, „destinată întunericului și lombosciaticii,/ ca un gândac te voi aștepta”) ne propune o avangardă fin de siècle: „nu sunt frumoasă și nu scriu cu pizda/ și fața mea mamei nu îi mai spune nimic”.

Fără a fi o mască după care să se ascundă, ci, mai curând, o extensie a propriei personalități proteice („poeziile mele par/ scrise de mai mulți poeți, de mai multe/ voci”), Komartin își leapădă – odată cu dezmembrările Adrianei Carrasco – teribilismul printr-un gest anevoios, ce-i drept, dar care circumscrie o zonă poetică, consemnând, în același timp, o desfoliere caracterologică.