Acest nou aristocrat

Ovio Olaru

Alex Văsieș – Instalația, Editura Cartea Românească, 2016, 76 p.

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr.5 (549), 10 noiembrie 2016:

EPAPER: www.revistacultura.ro/nou
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_5_549.pdf


La finalul cupei mondiale din 2006, Zinedine Zidane îl lovea cu capul în piept pe Marco Materazzi, pentru ca apoi să se retragă definitiv din fotbal. Violent și definitiv a fost gestul lui Zidane și la fel de ultimativ părea, în 2012, gestul lui Alex Văsieș din „Lovitura de cap”, debut apărut la CDPL. Deoarece în fluxul poeziei tranzitive și voit anticalofile, aparițiile cu adevărat contrastante sunt cele cu bătaie estetizantă.

Și, dacă din 2012 scena poeziei românești a văzut emergența unui imaginar postdouămiist – cu toată neîncrederea ce înconjoară acest concept –, poezia cu valențe de acest gen a rămas o apariție insolită. Pentru că, în câmpul liricii postumane, postironice, hi-tech sau conceptuale (adică tipurile de discurs la modă) sunt foarte puțini acei autori care își pot asuma o formulă patetică, recuperând acest nucleu calofil, naturalizându-l și depășindu-l fără să eșueze liricoid. E clară existența unei prejudecăți împotriva retoricii decorative și a poeziei așa-zis de atmosferă, cu toate că în mod paradoxal, tocmai unul din liderii generației douămiiste, Ștefan Manasia, practică acest tip de poezie. Numai că, dacă Manasia explorează livresc și exuberant zone precum Mănășturul sau jungla, epuizând în proces dicționarul terminologiei medicale, la Alex Văsieș are loc o mișcare inversă. Nu în delirul enciclopedic, ci în amintire stau sursa și energia poeziei lui. Apropierea e una strict instrumentală, pentru că în peisajul poeților debutați după 2010, Alex Văsieș se detașează atât de reflexele și stridențele formulei douămiiste, cât și de mai actualele tentative conceptualiste. Maturitatea, atât a limbajului, cât și a viziunii, trădează însă mai puțin un background existențial solid și mai mult un efort laborios de sedimentare a lecturilor, alături de o neîncredere critică față de feel-ul poeziei românești actuale, aflate într-un aparent impas. Fiindcă nu există nicio îndoială că o regândire a paradigmei poetice românești este necesară.

Douămiismul, în formele lui din primul deceniu al mileniului își aruncă încă umbra superbă și violentă peste discursul liric actual. Multe din debuturile editoriale recente trădează încă un reflex revoltat: tributare strategiilor de dinamitare a canonului și liberalizării discursului, acestea nu mai posedă aceleași valențe pe care le-ar fi deținut cu zece ani mai devreme, apărând din pură inerție. Mai ales în contextul în care retorica douămiistă, devenită imediat recogniscibilă, și-a epuizat capitalul de șoc și poate fi foarte ușor pastișată. Și asta pentru că intensitățile, violența, agresarea limbajului, automutilarea, desfigurarea biografică etc. nu mai pot fi cuplate la realitățile sociale de azi. Dacă toată „generația 2000” era racordată puternic la tarele societății de tranziție, unde atitudinea bătăioasă era deopotrivă o formă de supraviețuire și de evaziune, o mai tânără generație, născută în anii 90, pare să apară acum pentru a produce mutațiile necesare.

Plasarea perspectivelor

Ceea ce surprinde la „Instalația”, volum apărut în 2016 la Cartea Românească, este impulsul parnasian, tehnicist și aristocrat, prin care poezia se (auto)generează. Pentru că discursul dă adesea impresia că merge în gol: momente foarte percutante vin apoi să relativizeze locvacitatea aparentă și să-i confere forță și legitimitate. Laitmotivele consolidează în fluxul textului un schelet narativ niciodată explicitat plenar, ci vizibil printr-o peliculă, incert în desfășurare și de-o stranietate violentă. Fiind adesea transe susținute solid de aglomerarea fluvială a versurilor, poemele nu mizează pe valoarea de șoc a expresiei, ci pe construcția migăloasă a imaginilor, care cresc și se fracturează în puncte de luciditate extremă: „Pe panta cu frăguțe aleargă acum perechi de copii și vorbesc tare,// crezând că doar așa li se aud vocile, se lasă/ purtați de curent, în hainele cu bretele colorate./ Iubirea mea e atomică, dar nu îi poate atinge./ Ce jos era cerul cu luminile lui,/ ce excitați și frumoși noi toți, în blânda lui strânsoare”. Unei narativități generate simplu și naiv – de unde și numeroasele diminutive – îi urmează o punere puternică în perspectivă. O a doua lectură confirmă: temele recurente există, iar copilăria, adolescența, dragostea și sexualitatea se află permanent în contrapunct, conturând un specific și-o evoluție ascendentă: anume, zona de interferență dintre angajare, duioșie, detașare și perversitate.

Instanța e un „copil supradotat”, maturizat prematur, de-o inteligență rece, care trasează liniile unui spațiu straniu și labirintic. Experiența first-hand e dublu transfigurată: prima oară de amintire, iar a doua oară de influențe livrești bine topite în text și de impuls mistificator: „s-a-nchis fermoarul de aur/ și citesc acum pe Marlowe și pe Kant/ mă ocup de Liubova Andreevna./ Care vin toți tare// din spate și mă depășesc. Pentru că am obosit și intru/ la boxe. Și ultima tură o fac singur, înainte de înserare,/ după ce urmele lor s-au uscat. Linia de sosire când o trec,/ e topită, dar dau din mâini în semn de victorie și disperare./ că am fost atât de aproape și am vrut să arunc bogăție// asupra mulțimii, într-o scenă de care am tras/ la maxim, pentru propria plăcere./ Când unora li se face urât și greață, și îi doare/ în tot corpul că nu înțeleg; luminițe albastre sub/ pleoape, apăsându-i în saltele, până dau de arc”. Vorbim în acest caz de o angajare retrospectivă: depersonalizat, autorul se transformă în obiect al propriului discurs, privindu-se de sus cu o nostalgie suverană. Dacă poezia lui Ștefan Baghiu alterna între implicare totală și relativizări sensibile, Alex Văsieș își asumă ipostaza băiatului care fuge de la concert, ca să poată contempla de departe mulțimea: „Tu ești în privirea lor, uitat de toată lumea”. Făcând o paranteză pe marginea depersonalizării pe care o practică poetul, e clar că toată discuția despre alonjele biografice nu mai are nicio aplicare. Dacă poeții milenariști ținteau la cele mai radicale revolte discursive, expunând în cheie combativă neajunsurile societății de tranziție, poeții născuți după ’90 nu mai amestecă planurile: spațiile lor de desfășurare sunt arealul digital („Dacă mă apăs în mijlocul frunții pixelii acoperă totul”), cultura internaută și media („Niciodată ca în noaptea aia, când plonja spre/ memorie cu ochii închiși, transportat în clipuri”), filmele și jocurile video („sute de filmări ca să te scoată din fluxul experienței/ și al responsabilităților”). De unde și nucleul de sensibilitate postumană, încărcătura ludică sau ermetismul referențial.

   Cerebralizarea poeticii sau mutarea ei în zona estetică au drept consecință și detensionarea subtextului. Tonul agresiv și tendința de (auto)violentare dispar, iar poezia devine senină. Pentru că dacă unele volume de poezie românească actuale, aflate în coada cometei douămiiste, supralicitează până la ridicol imaginarul dur și expresia tare, vorbind monomaniacal despre moarte, sânge, alienare și ratare totală – de unde nevoia unei regândiri a paradigmei (câtă valabilitate mai are gravitatea, cât mai pot fi mimate depresia și cinismul?) –, autorul face un gest contrar și naiv: vorbind despre copilărie și erotism, el le curăță de dimensiunea lor teribilă și cool. Dacă un douămiist ar actualiza tema copilăriei jucând cartea precarității și abuzului, Alex Văsieș construiește imagini spectrale cu adolescenți ținându-se de umeri după câteva beri sau copii udându-și sub furtun capetele încălzite de fotbal. Chiar și în alegerea punctelor de interes se observă deschiderea spre valorile pozitive – tinerețea, prietenia și dragostea –, atât de greu și de rar accesate azi. Acest lucru are de-a face și cu o sociologie literară: poeții, neînregimentați prin definiție, nu pot fi decât triști, suicidari, violenți etc. Obsesia pentru lumină, apelată aproape în fiecare poem și îndeplinind diferite funcții, întărește impresia că poezia lui Văsieș e una solară, iar miza volumului devine aceea de a livra imagini frumoase; dincolo de epuizarea categoriilor estetice tradiționale, care face ca frumosul să nu mai poată fi utilizat în discuțiile critice decât în sens peiorativ, textele își îndeplinesc scopul.

Sub aspect formal, cartea e o probă de virtuozitate. Pe lângă muzicalitatea sintaxei, impunând un ritm aflat în oglindă cu fluiditatea versurilor, există o inflație de atributive și-o exuberanță a descrierii: „trofeu învelit/ în smarald fin și diamante, împrăștiind raze în timp ce se înalță”. Câteva reproșuri pot fi, totuși, aduse volumului: decorurile alese au adesea aerul unui videoclip glossy Lana del Rey. Totul e sclipicios și expus baroc. Dar acesta e un neajuns numai pe jumătate, pentru că în cadrul unui astfel de proiect în opoziție cu mainstreamul literar, estetizarea joacă un rol esențial, chiar dacă-și conține imanent o dimensiune kitschoasă. Un al doilea posibil reproș, tot în siajul calofiliei de care vorbim, este valența parnasiană: uneori discursul, pierdut în propria desfășurare, devine muzică goală. Păstrând ritmul, autorul pierde sensul, ajungând astfel la formulări aparent fără sens: „așa că nici numele nu vreau să ți-l știu, nici să te ajut să oferi afecțiune/ doar să observ cum trișezi, spre limita serii, la jocul numit distorsiune”; „curentul de la mal să fie contragreutate, să nu putem/ pleca, să ne strice de tot încrucișările nesperate”.

Aceste reproșuri sunt, precum ziceam, imanente proiectului. Dincolo de toate considerațiile de natură critică, e de notat că la nici o lună după publicarea acestui volum, Alex Văsieș a scos un altul, intitulat „Oana Văsieș”, la editura Charmides, titlu sub care reunește toate poemele surorii gemene, Oana, publicate vreodată în mediul virtual, în reviste sau pe blogul personal. Acest joc identitar, plenar asumat, conturează un nou imperativ, de altfel deja inițiat de volume precum „Metode” sau „Dialectica urșilor”, și anume acela de a renunța la pompă și gravitate. Linia poeților care nu-și construiesc mitologii din propria biografie, ci se joacă smart cu limbajul sau fac pur și simplu mișto de ei înșiși se continuă. Văsieș testează în ambele volume velențele kitschului și felul în care acesta, pus în scenă, reușește să dizolve clișeele pe care le conține intrinsec.

Trăgând linie, „Instalația” e un volum neobișnuit, tehnicist și lucid, care unește nostalgia unui Pantazi cu naivitatea unui Caulfield. Evoluând evident de la debut, desăvârșindu-și servirea și reușind acum, la 4 ani după „Lovitura de cap”, să-și arate forțele în totalitate, Alex Văsieș setează un real punct de referință pentru volumele de poezie din viitorul literar proxim.