Dincolo de o aparentă diversitate de opinii, precum și de modul diferit în care au ales să răspundă (lacunar sau pe larg), specialiștii întrebați sunt dominați de un profund sentiment de nemulțumire.

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr.5 (549), 10 noiembrie 2016: DOSAR

EPAPER: www.revistacultura.ro/nou
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_5_549.pdf

 

Virgil Ştefan Niţulescu

După recenta participare la adunarea generală a Rețelei Naționale a Muzeelor din România, dar și la cea de a treia conferință a managerilor culturali, care a avut loc la București, în organizarea Institutului Național de Cercetare și Formare în Cultură, pot să confirm un singur lucru: nemulțumirea față de situația muzeelor din țara noastră este profundă, atât la nivelul conducerilor muzeale, cât și la cel de execuție, în pofida faptului că mulți dintre specialiști muncesc pe brânci și că acest lucru se și vede. Am aflat, cu aceste ocazii, că și ministrul Culturii e nemulțumit de o mulțime de lucruri, în ceea ce ne privește, chiar dacă nu a avut răbdare să asculte și opiniile celor „de jos”. Răspunsul pe care nu l-am aflat – pentru că, probabil, societatea nu și-a pus întrebarea – este dacă cetățenii României sunt mulțumiți de muzeele țării. Și, în general, dacă îi interesează că ele există și că sunt, în bună măsură, instituții care ne definesc ca națiune.

Mulți ani de zile, muzeele românești au fost despărțite de un adevărat zid, nu doar de instituțiile omoloage din Vest, ci și de cele din fostul „lagăr comunist”. Răsturnarea politică din 1989 a avut darul de a-i pune pe specialiștii muzeelor românești în fața unui munte de dileme: ce să schimbe, cum să schimbe, de ce este nevoie, de cine este nevoie, în ce ordine trebuie abordate prioritățile etc.. Nu voi încerca, aici, să schițez o istorie a muzeografiei naționale din ultimii 27 de ani. Dar trebuie să remarc faptul că, în muzeele țării, lucrurile au început să se așeze abia de la începutul deceniului trecut: s-au pus bazele unei legislații domeniale, au crescut investițiile în ceea ce privește protejarea patrimoniului muzeal, a avut loc primul schimb de generație de manageri, de după 1989, au început să își facă efectele contactele reînnodate cu străinătatea.

Deși, dacă privesc partea plină a paharului, constat că fața muzeelor românești s-a schimbat în bună măsură, când mă uit la partea goală înțeleg că avem, încă, atât de multe lucruri de făcut, încât mi se pare că nu am reușit mai nimic. Nu este vorba despre o iluzie optică. În întreaga lume, muzeele s-au schimbat, în ultima jumătate de veac, mai mult decât în precedentele două secole, la un loc. Cu alte cuvinte, toate eforturile noastre de a ne adapta la cerințele unei societăți culturale și multiculturale, postmoderniste și mondializante, au fost „subminate” de un dinamism, fără precedent în istorie, al muzeelor. Pretențiile față de ele au crescut, atât din partea comunităților, cât și din partea autorităților, iar specialiștii din muzee (care sunt, în tot mai mică măsură, doar muzeografi) încearcă să se adapteze unui ritm de schimbare infernal. Încă din 2007, definiția muzeului, ca tip de instituție, sună așa: „Muzeul este o instituție permanentă, fără scop lucrativ, aflată în serviciul societății și al dezvoltării sale, deschisă publicului, care colecționează, conservă, cercetează, expune și comunică patrimoniul material și imaterial al umanității și al mediului său ambiant, în scopul studiului, al educației și al delectării”. A fost nevoie de 43 de ani pentru ca această definiție să fie acceptată, în această formă, de comunitatea mondială a muzeelor, întrunită la Viena, în 2007. Nu voi încerca să disec, acum, această definiție. Dacă o veți citi cu atenție, veți vedea că nu prea există vreun domeniu al vieții culturale, sociale, științifice și educaționale, ba chiar, economice, în care muzeele să nu se poată implica. Problema, pentru ele, este că societatea nu doar acceptă și așteaptă ca muzeele să facă toate aceste lucruri, ci că ea consideră că muzeele trebuie să facă tot. Este o sarcină uriașă, nu doar pentru instituții, ci, mai ales, pentru cei care lucrează în ele, cu devotament, cu profesionalism, fără vizibilitate socială și, adeseori, pe niște salarii de mizerie. Asta nu este doar o realitate românească, ci una mondială. Dar pe noi ne interesează ce se întâmplă în România. Am întrebat, de aceea, câțiva specialiști, ce cred despre locul pe care îl au, acum, muzeele din România.

Înainte de a le da lor cuvântul, aș vrea să constat că, dincolo de o aparentă diversitate de opinii, precum și de modul diferit în care au ales să răspundă (lacunar sau pe larg), specialiștii întrebați sunt dominați de un profund sentiment de nemulțumire.

  1. Cine ar trebui să se îngrijească, în cea mai mare măsură, de
    muzeele României: specialiștii? Autoritățile? Publicul? Altcineva?
  2. Ce rol ar putea sau ar trebui să joace muzeul contemporan în România de astăzi și ce rol joacă, de fapt, în realitate?
  3. Care sunt cele mai dificile
    probleme cărora trebuie să le facă față muzeele din România?
  4. Ce soluții întrevedeți pentru ca muzeele din România, precum și personalul care lucrează în muzee, să se bucure de un mai mare
    prestigiu social, de mai multă apreciere, atât în fața autorităților și instituțiilor publice, cât și în fața societății, în ansamblul său?

 

Mișcarea de reformare trebuie să pornească din interior”

ERNEST OBERLÄNDER – TÂRNOVEANU
manager, Muzeul Național de Istorie a României

  1. De buna funcționare a muzeelor ar trebui să se îngrijească, în primul rând, proprietarii și administratorii patrimoniului acestora, deci Statul, prin organele administrației publice centrale și locale, precum și celelalte instituții care administrează muzee și colecții publice. Nu exclud implicarea unor asociații, grupuri de inițiativă etc. în îmbunătățirea activității muzeelor, dar proprietarii și administratorii patrimoniului nu se pot deroba de această obligație, oricât de mult ar dori, sau oricât de dificilă este situația lor financiară, pe moment.
  2. În ciuda mutațiilor survenite în misiunea muzeelor, funcția lor educativă, de instruire, va rămâne în continuare una esențială (cu atât mai mult, cu cât în România începutului secolului XXI, muzeele nu au ieșit încă din faza „clasică” a evoluției lor, nu au intrat încă în faza „post-modernă”). Având în vedere destructurarea sistemului public de educație și a calității curriculelor educaționale implementate în ultimii 40 de ani, muzeele ar trebui să suplinească prin activitatea lor acele goluri, tot mai mari, din cultura generală a celor ieșiți din sistemul educațional.
  3. Problemele constau în infrastructura învechită și tot mai inadecvată pentru gestionarea patrimoniului (asigurarea conservării și a punerii lui în valoare) și primirea publicului în condiții decente, lipsa unui dialog real cu publicul și comunitățile în sânul cărora funcționează și deprofesionalizarea personalului.
  4. Nu cred în prestigii sociale impuse prin acte normative sau măsuri administrative! Miș­ carea de re­ formare reală a muzeelor și de impunere a lor în viața comunităților trebuie să pornească din interiorul profesiei și al fiecărei instituții. Cred că, într-o bună zi, în rândul oamenilor din muzee dar și al decidenților ar trebui să se ajungă la o masa critică, una care să declare că „așa nu se mai poate!!!”, să-și pună întrebarea „ce-i de făcut?“ și, pe măsură ce găsesc răspunsuri, să aibă energia să le pună în practică.

 

Pentru muzeele mari se vor găsi, vrând-nevrând, soluții”

Călin DAN
manager, Muzeul Național de Artă Contemporană al României:

  1. Fiecare categorie își are rolul ei: autoritățile trebuie să definească legal și să sprijine financiar; specialiștii trebuie să opereze în aceste coordonate (legal-financiare) pentru activarea muzeelor (prin conținut, cercetare şi valenţe educative); publicul ar trebui să fie prezent în precizarea locului pe care îl ocupă muzeele în societate, exercitând presiune asupra celorlalți doi factori. Dacă autoritățile și specialiștii au obligații, implicarea publicului este opțională și poate fi obținută doar prin efortul celorlalți actori.
  2. – 3. Rolul muzeului este de acumulare, cercetare, conservare, promovare. Muzeele din România sunt de o mare diversitate tipologică și au diferite poziții de subordonare față de autoritatea tutelară. Deci, e greu de răspuns în ce fel se acoperă aceste misiuni de bază. În general însă, muzeele suferă de bolile generale ale culturii: subfinanțare, cadrul legal neclar sau rigid, lipsa personalului calificat. De aici, și nivelul inegal, mai degrabă scăzut de îndeplinire a misiunilor specifice.
    4. Pentru muzeele mari, de nivel național, se vor găsi, vrând-nevrând, soluții, datorită vizibilității care obligă autoritățile. În ce privește muzeele de talie mică, cele ascunse în orașe de provincie, situația depinde de conjunctura locală, și nu e dătătoare de optimism.

 

„Este îngrijorător faptul că decizii importante legate de muzee sunt luate sub influența unor ong-iști, eseiști, artiști sau universitari”

Tudor SĂLĂGEAN
manager, Muzeul Etnografic al Transilvaniei

  1. Muzeele ar trebui să fie instituții puternice, cu un grad ridicat de autonomie instituțională, puternic profesionalizate și să dispună de serviciile unor specialiști competenți. Este un model ideal, de care cel puțin o parte dintre muzeele românești au reușit să se apropie de-a lungul timpului. Trebuie să ne reamintim că, în urmă cu câteva decenii, în muzeele din România activau specialiști de mare valoare, de multe ori, cel puțin egali cu specialiștii din institutele de cercetare sau cu cadrele didactice din învățământul superior. Motivele trebuie căutate, poate, și în nivelul mai redus de ideologizare a instituțiilor muzeale, care le-a transformat, de multe ori, într-un fel de locuri de exil pentru specialiștii care, dintr-un motiv sau altul, ajungeau să aibă probleme în institute sau universități. Pe de altă parte, specialiștii din muzee au avut întotdeauna competențe suplimentare față de confrații lor din alte instituții. În muzee este nevoie de specialiști care cunosc bunurile de patrimoniu, care știu să identifice, să dateze și să interpreteze un obiect, care cunosc contextul din care acesta face parte. Specialiștii din muzee trebuie să cunoască legislația care protejează patrimoniul, normele de conservare și restaurare ale acestuia. Ei trebuie să aibă, de asemenea, știința, capacitatea și viziunea necesară pentru a realiza expoziții temporare sau permanente, de a le adapta la spațiile propriului muzeu sau de a le itinera în alte spații. Nu în ultimul rând, specialiștii din muzee sunt, întotdeauna, cei mai buni cunoscători ai istoriei locale și regionale. Atunci când cineva dorește să afle diferite detalii legate de istoria sau cultura unui oraș sau a unei regiuni, el va căuta în zadar răspunsuri la întrebările sale în universități sau în institute de cercetare. Asemenea răspunsuri pot fi obținute mai degrabă în muzee, la specialiștii de aici, care, datorită cunoașterii patrimoniului cultural local, a creatorilor și utilizatorilor acestuia, sunt de regulă cei mai avizați cunoscători ai istoriei și culturii locale. Valoarea ridicată a specialiștilor din muzee începe însă să devină o frumoasă amintire în condițiile în care salariile lipsite de atractivitate îi îndepărtează de muzee pe absolvenții cei mai valoroși și îi determină să plece pe specialiștii deja formați. Muzeele și activitatea acestora ar trebui să fie monitorizate de Ministerul Culturii, iar soluțiile pentru ele ar fi normal să vină de acolo. Ministerul Culturii este însă el însuși o instituție cu probleme din ce în ce mai mari, o instituție în care, de-a lungul ultimilor ani, vocea specialiștilor s-a făcut mereu mai puțin auzită. În aceste condiții, muzeelor din teritoriu nu le rămâne decât să se bazeze pe înțelegerea pe care o găsesc la autoritățile județene și locale. În general vorbind, în situația de astăzi, relația muzeelor cu publicul devine una de foarte mare importanță. Muzeele trebuie să fie o oglindă a comunității în care funcționează, partenere prietenoase și pline de inițiativă ale tuturor categoriilor de public și ale organizațiilor care activează în domeniul culturii. Legătura mereu mai strânsă cu publicul, plierea pe interesele comunității, atitudinea pozitivă și deschisă față de inițiativele reprezentanților acestora sunt, pentru muzee, și o formă de răspuns la dificultățile actuale. Dacă, în trecut, muzeele și specialiștii aveau, adeseori, tendința de a privi cu neîncredere și cu o anumită superioritate inițiativele venite din partea publicului, astăzi se înregistrează și în acest domeniu o serie de schimbări semnificative. Este însă evident că, nici sub acest aspect, lucrurile nu sunt întotdeauna foarte simple. În numeroase instituții muzeale se manifestă, adeseori, reacții interne de nemulțumire față de orice transformare pozitivă de anvergură intervenită în relația cu publicul. Este suficient să amintim aici reacțiile de dezaprobare față de Noaptea Europeană a Muzeelor, manifestate în numeroase instituții muzeale, la cele mai diferite niveluri. Un aflux mare de vizitatori este aproape întotdeauna deranjant pentru un angajat cu mentalitate de bugetar, care preferă să deruleze o activitate repetitivă și predictibilă, care este deranjat de programul de lucru prelungit, care nu dorește să își asume inițiative și preferă să nu aibă parte de provocări. Într-o situație ideală, în care autoritățile ar fi, pentru muzee, mai curând generatoare de soluții decât cauzatoare de probleme, ar trebui să aibă loc o reformă generală a întregului sistem muzeal. Până atunci, însă, muzeele – care, din păcate, în condițiile sistemului actual, nu au posibilitatea de a genera reforma din interior – nu se pot baza decât pe susținerea publicului, dacă reușesc să o obțină, și pe solidaritatea între specialiști. Din nefericire, această solidaritate rămâne încă un deziderat greu de atins, iar turbulențele înregistrate în lumea muzeelor în ultima perioadă nu fac decât să confirme acest lucru.
  2. Muzeul trebuie să se transforme în ceva mai mult decât o instituţie cu atribuţii în domeniul constituirii, conservării şi valorificării patrimoniului. El trebuie să devină un element activ şi dinamic în cadrul sistemului cultural. Oferta culturală a muzeului trebuie regândită în baza unei viziuni integratoare, care să racordeze evoluţia instituţiei la dinamica socială actuală. În urma procesului de reconfigurare social-economică şi culturală la nivel global, muzeele au un rol important în păstrarea şi prezentarea elementelor autentice ale culturilor locale și regionale, componente esenţiale ale identităţii culturale, răspunzând unei nevoi specifice a publicului vizitator. Fără a deveni politizate, muzeele trebuie să fie pregătite să se transforme în spații ale dialogului. Prin programele și activitățile lor, muzeele pot deveni un spațiu important de exprimare al unor grupuri țintă implicate în mod tradițional în activitățile sale: profesori, tineri, organizații de femei, organizații non-guvernamentale, organizații religioase, organizații ale minorităților. Nu mai puțin important este rolul educațional al muzeelor, pentru că muzeele pot avea capacitatea și abilitatea de a transforma o activitate educațională într-o experiență unică. În prezent, cu câteva excepții, muzeele sunt aproape strivite sub greutatea problemelor cu care se confruntă. Probleme care, trebuie să recunoaștem, sunt cauzate nu doar de factori exteriori sferei culturale, ci și de obstacole create chiar de către cei care dirijează politica în domeniul culturii. Lipsite de o reformă serioasă, realizată la timpul potrivit, muzeele trebuie să se adapteze din mers, confruntându-se cu numeroase dificultăți, la cerințele unui cadru de funcționare care nu a fost conceput pentru necesitățile lor.
  3. Nereformate și insuficient modernizate, muzeele din România se confruntă cu probleme majore. S-a vorbit destul de mult în ultimii ani de fenomenul retrocedărilor sediilor, care a afectat un număr de peste 115 muzee. Există muzee care au dispărut, așa cum a fost, la Cluj, cazul Muzeului Memorial Emil Isac, ale cărui colecții au fost transferate la Biblioteca Județeană „Octavian Goga”. Numeroase muzee se află în situații dificile, funcționând în spații inadecvate, iar soluțiile nu se întrevăd, pentru că autoritățile centrale, județene și locale nu dispun de suficiente resurse pentru a cumpăra clădirile retrocedate de la proprietarii lor de drept, sau pentru a asigura muzeelor amenințate cu evacuarea sedii adecvate. Patrimoniul reprezintă, de asemenea, o problemă serioasă. Foarte multe muzee din România nu dispun de spații de depozitare adecvate sau de laboratoare de restaurare și conservare. Expozițiile permanente sunt, de multe ori, îmbătrânite și modeste, fiind realizate în condiții și cu mijloace precare. Chiar și în cazul marilor muzee, expozițiile temporare sunt de multe ori improvizate, fiind lipsite de condițiile de care beneficiază muzeele din alte țări europene. Mai mult decât atât, să recunoaștem, cele mai multe dintre muzeele din România nu au un patrimoniu suficient de interesant și atractiv. Nu sunt foarte multe muzee din România care să dețină bunuri de patrimoniu de o valoare cu adevărat universală, care să poată atrage vizitatori din alte țări. Cele mai multe dețin bunuri care pot atrage eventual doar atenția reprezentanților comunității locale care manifestă interes față de trecutul și de tradițiile acesteia. Din această perspectivă, inițiativele de reunire a mai multor instituții muzeale sub aceeași umbrelă, așa cum s-a întâmplat și în alte țări europene, nu ar trebui privite întotdeauna cu ochi extrem de critici. Resursele umane sunt și ele o problemă serioasă, în special în ceea ce privește personalul tehnic al muzeelor, care părăsește aceste instituții datorită nivelului de salarizare extrem de scăzut. Dincolo de problemele punctuale, există câteva deficiențe majore de sistem: lipsa de integrare dintre cultură și turism, sistemul birocratic care face aproape imposibil un management dinamic, încetineala extremă a sistemului administrativ, autonomia mult prea redusă, rezistența obtuză a sistemului față de introducerea inovațiilor. Nu în ultimul rând, o problemă este chiar lumea muzeelor, care, în multe situații, este propriul ei dușman.
  4. Muzeele din România ar avea nevoie de o reformare radicală. Transformările de până acum au fost lente și lipsite de nerv. Ele au complicat birocrația internă și externă (raporturile cu alte instituții), dar nu au reușit să înlăture problemele cu care se confruntă instituțiile muzeale. Cred că este destul de trist faptul că astăzi, în anul 2016, autoritățile care au în subordine muzee nu înțeleg încă nivelul înalt de profesionalism în domeniul patrimoniului de care este nevoie pentru a putea activa într-o instituție muzeală și pentru a o conduce. Este îngrijorător faptul că decizii importante legate de muzee sunt luate sub influența unor ong-iști, eseiști, artiști sau universitari care nu înțeleg decât una dintre laturile activității muzeelor, cea legată de expoziții, evenimente și manifestări publice. De foarte multe ori, acești oameni își imaginează că muzeul este doar partea sa vizitabilă. Este îngrijorător (dar și, oarecum, amuzant) să constați că, de multe ori, viziunea pe care o au asupra muzeelor asemenea oameni care vin din cultură sau din societatea civilă este de multe ori la fel de lipsită de consistență ca aceea a oricărui politician lipsit de pregătire în domeniu. Din păcate, asemenea personaje sunt cele care fac politica sectorului cultural, iar asta ne spune că, în realitate, o reformare generală a muzeelor are puține șanse de a fi realizată. Reforma muzeelor ar trebui să urmărească desprinderea managementului culturii de politică și de birocrație și crearea unei perspective integrate între muzee și turism. Valoarea unui muzeu, a unei expoziții trebuie să fie dată de numărul de turiști care o vizitează și de veniturile încasate. Dacă muzeele nu au capacitatea de a deveni obiective turistice cu adevărat vizitate, rostul existenței lor ca muzee devine unul îndoielnic. Poate că, în aceste cazuri, ar putea fi luată în calcul varianta transferării patrimoniului acestora către muzee care au capacitatea de a-l pune în valoare. Există și astăzi muzeografi, artiști sau filosofi care cred că muzeele ar trebui doar să cheltuiască bani cu mult spor, fără să se străduiască să îi și obțină. Acești oameni au contribuit și ei, într-o anumită măsură, la criza în care se află astăzi muzeele din România, la fel ca decidenții din sfera politicii care își pleacă urechea la spusele lor. Pentru ca specialiștii din muzee să fie respectați, muzeele trebuie să facă performanță, și să o facă urmărind obiective cuantificabile.

„În Europa, muzeele reprezintă o parte a industriilor culturale şi creative”

Lăcrămioara STRATULAT
manager, Complexul Muzeal Național „Moldova”

  1. Atât specialiştii, cât şi autorităţile (ordonatori de credite, cei care administrează şi finanţează muzeele) trebuie să facă eforturi (cadru legislativ adecvat, investiţii) pentru a racorda muzeele la realitatea europeană. În Europa, muzeele reprezintă o parte a industriilor culturale şi creative, generatoare de profit pentru comunitate.
  2. Muzeele nu trebuie să rămână pentru generaţiile viitoare doar depozitarele unor colecţii de obiecte, ci trebuie să demonstreze că deţin puternice argumente cu care un popor îşi apără originea, individualitatea, tradiţiile şi valorile transmise de la înaintaşi. Muzeul are menirea „de a fi un liant între statornicia acestor valori şi conştiinţa umană, între efemeritate şi durabilitate”. Pentru a-şi impune propria personalitate în spaţiul cultural comunitar, într-un climat concurenţial impus de televiziune, cinematografe, discoteci, teatre, biblioteci, muzeul trebuie să existe şi, mai mult, să demonstreze că este un spaţiu viu, cu o importantă dimensiune socială şi educativă.
  3. Punctual: o anume inerţie existentă în sistem; anumite sincope legislative şi subfinanţarea din domeniul cultural; lipsa de personal; nivelul de salarizare a personalului din acest sector.
  4. Sigur, acest lucru nu va avea loc atâta vreme cât nivelul cultural al majorității cetățenilor este unul precar și starea economică a țării nu este una decentă și stabilă. Nu cred că pot exista muzee vii și dinamice într-o țară cu un consum cultural și un coș zilnic la limita subzistenței. Până atunci, ar trebui să gestionăm criza muzeelor din România, în așa fel încât să evităm degradarea și pierderea patrimoniului acestora, să gândim și să aplicăm măsuri simple care să ne permită să aducem publicul în muzee.

 

„Prin subfinanțare și salarizare haotică motivația profesională a scăzut foarte mult”

 

Dan Octavian PAUL
președintele Comitetului Național Român al Consiliului Internațional al Muzeelor

  1. În contextul schimbărilor internaționale actuale, patrimoniul cultural național reprezintă axa identitară a oricărei națiuni. Pentru a fi, însă, o referință solidă care să susțină națiunea din perspectivă istorică și culturală, patrimoniul cultural național trebuie să fie o resursă sustenabilă, la un nivel calitativ superior, să fie o oglindă în dialogul inter-națiuni. Având acest rol major, determinant, social și politic, grija pentru patrimoniul cultural național este asumată, în primul rând, ca administrator, de către state, prin organisme specializate. Complexitatea acestui rol social al muzeelor și al principiului partajării responsabilității, presupune implicarea, la nivel național și local, a mai multor actori, fiecare, însă, cu roluri bine stabilite, prin expertiză, În acest cadru general, muzeele definite de ICOM ca fiind organizații non-profit, instituții permanente aflate în serviciul societății și al dezvoltării sale, deschise publicului, care achiziționează, conservă, cercetează, comunică și expun patrimoniul material și imaterial al umanității și al mediului, în scopul educației, al studiului și al plăcerii, sunt avangarda în prezervarea patrimoniului cultural național, acest lucru fiind asigurat prin funcțiile lor muzeologice, cele de conservare, cercetare și educație precum și prin activitățile ce derivă din acestea, precizate în definiție. Acțiunea sinergică, inter și trans-disciplinară a valorilor patrimoniale, are, prin muzee, locul potrivit de dezvoltare.
  2. Muzeul contemporan trebuie scos din categoria instituțională doar consumatoare de resurse, prin includerea în categoria resurselor de dezvoltare locală, ca instrument de progres economico-social. Integrate turismului cultural, muzeele pot fi vectori cu o contribuție substanțială la economia României. Un alt rol – activ și unic prin profilul lor patrimonial – îl pot avea muzeele la îmbunătățirea programelor educaționale, prin completarea ariei curriculare, fie la materiile consacrate deja, fie la cele conexe, pro-patrimoniu.În realitate, instituțiile muzeale actuale sunt percepute ca având un rol secundar în societate, chiar de decor, în ultimii ani devenind, tot mai mult, instrumente pentru puterile politice, atât la nivel național, cât, mai ales, la nivel local.
  3. Dificultățile actuale ale muzeelor din România, pot fi identificate la toate nivelurile: conceptual, organizatorico-funcțional, al resurselor financiare și umane. La nivel conceptual, în lipsa contactului cu experiența muzeologică internațională, nu s-a putut dezvolta o gândire muzeologică modernă, conformă cu experiența practică autohtonă, dar care să ducă muzeul, în secolul XXI. S-au făcut încercări, unele cu bune rezultate, dar care au rămas la nivel de experiment, fără să aibă un impact de generalizare în întreaga rețea de muzee din România. La nivel organizatorico-funcți­ onal, consider că procesul de descentralizare a instituțiilor muzeale, trecerea lor în subordinea administrațiilor locale, în lipsa unei legislații clare și coerente, adaptate evoluției rapide economico-sociale din țară, a avut un efect dezastruos asupra acestora, și, mai ales asupra patrimoniului cultural național. Implicarea politicului la nivel de conducere a instituțiilor muzeale, a avut ca prim rezultat ignorarea profesionalismului și, apoi, înlocuirea lui cu comanda administrativă și perpetuarea a tot felul de abuzuri care nu au nimic de-a face cu aceste instituții. S-au creat probleme de subfinanțare, reduceri dramatice de personal, în unele cazuri, până la limita funcționării muzeelor, precum și altele privind sediile și colecțiile, în special prin acțiuni de retrocedare.Prin subfinanțare și o salarizare haotică, puternic diferențiată, motivația profesională a specialiștilor și experților care lucrează în muzee, a scăzut foarte mult. Din același motiv precum și din cel al lipsei programelor de studii muzeale, pentru toate specializările, interesul angajării în domeniu a tinerilor, este extrem de scăzut. În urma reducerilor de personal, fie prin pensionare, fie din motive economice, nivelul profesional al instituțiilor muzeale a avut de suferit, cel mai grav fiind afectate funcțiile de conservare și de cercetare. S-au creat, astfel, diferențe mari între generații care generează disfuncționalități importante. Funcția de conservare, a fost privată de o dezvoltare pe măsura necesităților crescânde de conservare preventivă și de restaurare a patrimoniului muzeelor, și, mai ales, cauzată de lipsa unor laboratoare moderne de profil.
  4. În primul rând, însănătoșirea climatului social și de muncă în cadrul instituțiilor muzeale, prin promovarea competenței profesionale, a unei imagini bazate pe o înaltă etică profesională și, în consecință, eliminarea stărilor conflictuale inerente sistemului, prin respect reciproc și negocieri pro-active. Apoi, prin schimbarea radicală a salarizării având la bază responsabilitatea unică pentru patrimoniul cultural național, a înaltei pregătiri a specialiștilor și experților din domeniu și la un nivel similar cu alte domenii ale economiei. Din perspectiva mesajului tehnico-vizual pentru public, consider obligatorie implementarea unei muzeotehnici moderne de expunere, cu o comunicare directă și mijloace IT dedicate obiectelor, la nivelul experienței internaționale din domeniu. Raportul echilibrat între accesul la patrimoniu și conservare trebuie să fie o prioritate permanentă a oricărei instituții muzeale. În relația cu autoritățile și instituțiile publice, consider că tonul principal trebuie să-l dea Ministerul Culturii, în primul rând, în cadrul Guvernului. Pentru a ieși din starea inertă, percepută la nivel social, în care se află lumea muzeelor este nevoie de un activism vivace de tip sindical.

 

“Adaptarea permanentă la valorile sociale ar putea cântări mai mult decât binecunoscuta lamentaţie asupra salariilor mici”

 

Alis VASILE
muzeolog

  1. „Îngrijirea” muzeelor presupune mai multe paliere pe care se pot situa toate categoriile enumerate ca posibil responsabile: şi specialiştii şi autorităţile şi publicul şi, aş adăuga, la categoria „altcineva”, sectorul economic privat, ca sponsor, împreună cu mass media, ca suporter. Însă, principalul responsabil pentru buna gestionare a muzeelor româneşti ar trebui să fie proprietarul acestora: statul şi unităţile administrativ-teritoriale, reprezentate de autorităţile publice. Sunt singurele în măsură să dispună alocarea de resurse (inclusiv financiare şi umane) pentru instituţiile muzeale. Şi specialiştilor, muzeelor însele, ca administratori, le revine o sarcină importantă în gestionarea cât mai eficientă a resurselor existente şi în păstrarea standardelor profesionale, cel puţin, la nivel de aspiraţie, dacă nu la nivel curent, de zi cu zi. Specialiştii sunt aceia care pot găsi mijloacele potrivite de a face muzeul constant necesar, util şi plăcut publicului, de a-i păstra sau de a-i reda anvergura de valoare social-culturală.
  2. Muzeul ar trebui şi ar putea să fie un pilon de civilizare şi educaţie într-o societate în care educaţia formală îşi pierde din forţă şi reputaţie, competenţele nişate şi direct aplicabile sunt mai căutate decât ceea ce numeam apreciativ „cultura generală”, în care ansamblul devine din ce în ce mai puţin important decât detaliul, particularul şi experienţele noastre imediate. Muzeul nu ar trebui să renunţe la statutul său de „cultură înaltă”; este o instituţie singulară în acest domeniu şi are mijloacele să păstreze acest nivel fără a deveni elitist în sens peiorativ. Mai degrabă, decât să devină o şcoală de desen pentru preşcolari, muzeul ar trebui să îşi propună să fie un reper pentru experienţe intelectuale şi culturale excepţionale, un obiectiv turistic major, un reper al bunului gust, al bunelor maniere, al inovaţiei, inspiraţiei şi al deschiderii.Muzeul este un manifest identitar; el arată valorile unei societăţi. Iar astăzi, muzeele noastre arată asemeni societăţii româneşti: inegale, lipsite de resurse, lipsite de perspectivă, cu sclipiri întâmplătoare, cu improvizaţii, cu speranţe şi multe temeri.Muzeele şi-au pierdut în ultimele decenii rolul „obligatoriu” în formarea şcolară, în schimb, au devenit mai atractive ca obiective de agrement în marile oraşe. Însă acest agrement este de multe ori facil, fără a valorifica neapărat patrimoniul cultural al muzeelor: un concert la muzeu este plăcut, la fel şi o lansare de carte, dar cum integrăm colecţiile muzeale într-un astfel de proiect cultural? Este dificil să păstrezi echilibrul între menirea muzeului, aceea de a păstra şi a pune în valoare patrimoniul în beneficiul educaţional şi de agrement al publicului, şi cerinţele actuale de a raporta numere record de vizitatori şi încasări spectaculoase de venituri proprii. Dar această dificultate nu ar trebui să ne facă să uităm ce este muzeul şi cui servește el. În acest moment, muzeul nu mai are un rol social vizibil. Sau poate că este vorba despre o modificare a structurilor culturale sociale în care muzeul nu şi-a găsit locul. Rolul de bază, acela de păstrător al patrimoniului, este încă îndeplinit măcar cu statornicie, dacă nu şi cu maxim succes, iar el rămâne fundamental chiar dacă nu este epatant public. Ca şi alte aşezăminte de cultură – bibliotecile, de exemplu –, muzeul intră în categoria instituţiilor culturale subvenţionate prin inerţia unui principiu la care nu ne mai gândim, deşi nu pare că au o utilitate publică imediată. Nu este cea mai proastă dintre situaţiile posibile, însă, reanalizarea principiilor poate însemna şi actualizarea lor avantajoasă.
  3. Din păcate, în ultimii ani politizarea conducerii muzeelor şi instabilitatea managementului au devenit principalele probleme cu care se confruntă sistemul. Profesionalismul este un criteriu mai puţin important decât afilierea politică, dogmatică sau de grup tovărăşesc, iar nesiguranţa mandatului de manager concentrează energiile în cu totul alte direcţii decât către corecta gestionare a muzeului. Demotivarea personalului de specialitate, atât prin precaritatea conducerii instituţiilor muzeale, cât şi prin salarizarea la limita inferioară a sectorului bugetar, fără a mai adăuga lipsa programelor de formare şi specializare sau a altor mijloace de stimulare, este o altă problemă dificil de soluţionat şi cu consecinţe negative pe termen lung. Izolarea, lipsa schimburilor profesionale la nivel naţional şi, mai ales, internaţional, a oportunităţilor de pregătire continuă, lipsa pregătirii iniţiale de specialitate la nivel universitar au condus la o slabă prestaţie profesională în sistemul muzeal, care s-a tradus în lipsă de viziune şi inovaţie în programele şi proiectele curente propuse de muzee. Înţelegerea scăzută a potenţialului educaţional, social şi economic al muzeelor a dus la plasarea lor în zona inferioară a subvenţionării, iar această tendinţă este susţinută în mod „ciudat” nu de autorităţile locale, ci de Guvern şi de autoritatea publică centrală de specialitate, Ministerul Culturii (şi el victimă a neprofesionalismului).
  4. O soluţie relativ la îndemână ar fi ieşirea, la propriu, în afara instituţiei, prin activităţi educative şi culturale, de promovare a patrimoniului şi a muzeului în general şi, în particular, al celui pe care îl reprezintă. O bună şi constantă comunicare şi colaborare cu autorităţile publice finanţatoare, atât la nivelul conducerii politice, cât şi la cel al departamentelor de specialitate, e o cale puţin explorată până acum. Construirea unei relaţii cu presa este de asemenea necesară, ca şi adaptarea „discursului” muzeal la termenii, interesele şi aşteptările presei. Pregătirea profesională continuă, integritatea, ieşirea din anonimatul propriilor conferinţe muzeale şi al cercurilor restrânse de breaslă, adaptarea permanentă la valorile sociale şi înţelegerea non-valorilor sociale actuale ar putea cântări mai mult decât binecunoscuta lamentaţie asupra salariilor mici.