Sari la conținut

Revista iocan nr.1 REVIEW DE Emanuel Modoc

Din nou despre proza scurtă românească

Emanuel Modoc

„iocan”, anul 1/nr. 1, revistă de proză scurtă, Vellant, 2016

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr.6 (550), 17 noiembrie 2016:

EPAPER: www.revistacultura.ro/nou
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_6_550.pdf

 


Numărul 1 al revistei de proză scurtă „iocan” e, ca apariție editorială, un eveniment îmbucurător. Chiar dacă, așa cum aprecia și Alex Goldiș într-un articol semnat în „Vatra”, genul scurt a depins mereu de o dinamică extrem de complexă, determinată socio-cultural și cu lungi perioade de absență/exclusivitate, trebuie să admitem, totuși, că lipsă de proză scurtă n-am dus (aproape) niciodată. Cu atât mai puțin în ultimii ani, când apar o serie de volume de proză scurtă discutate, aproape fără excepție, din perspectiva nevoii unui reviriment al genului și a slabei receptări din partea criticii.

Însă volume precum „Escapada” (Lavinia Braniște, 2014), „Sfârșit de sezon” (Marius Chivu, 2014), „Boddah speriat” (Ionuț Chiva, 2014) sau „Felii de lămâie” (Anca Vieru, 2015) au fost, totuși, evaluate și din unghi axiologic, însă fără a fi luate în considerare poziționările polemice ale criticii de întâmpinare, ceea ce mă determină să cred că promotorii prozei scurte nu vor să audă decât de bine despre producțiile cele mai noi, deplângând lipsa de ecou atunci când receptarea este una negativă. Atitudinea cea mai la îndemână a unui Marius Chivu, Dan Pleșa sau Florin Iaru e una de tipul „majoritatea prozei scurte e proastă, dar e, totuși, proză scurtă”.

Apoi, slaba receptare a numărului (în afară de câteva articole de blog și cronicile semnate de Mihai Iovănel și un cristian) l-a determinat pe Florin Iaru să se întrebe, suspicios pe mediile online de socializare, de ce nu a apărut nicio cronică la „iocan” în vreo publicație a Uniunii Scriitorilor din România. O asemenea aserțiune (desigur, justificată, având în vedere conflictele vizibile în numerele ultimelor luni ale revistelor culturale) pornește, totuși, de la presupoziția arogantă că 1. trebuie să se vorbească despre un asemenea eveniment, căci, nu-i așa, proza scurtă e pe cale de dispariție (sau n-a prea existat – cum spunea Marius Chivu în prefața antologiei „Best of. Proza scurtă a anilor 2000”) și 2. merită să se consemneze, în critica de receptare, cu atât mai mult cu cât Iaru însuși a anunțat că „iocan” este „prima revistă inedită de proză scurtă de pe piața românească” (afirmație bombastică, ușor de deconstruit). Țin să reamintesc articolul lui Alex Goldiș din „Vatra” (noiembrie 2014), în care, referitor la prefața semnată de Marius Chivu din antologia de proză scurtă a anilor 2000, criticul spunea că, deși observațiile globale ale coordonatorului asupra situației prozei scurte românești sunt pertinente, omisiunile de dragul simplificării nu fac decât să dăuneze unei discuții serioase cu privire la statutul acestei specii literare, pentru a atrage atenția asupra unui tipar al discuțiilor majore pe tema prozei scurte.

Într-un anumit sens, „iocan” depășește acest palier de discuții, în special pentru că reunește, în paginile sale, atât scriitori neprofesioniști, cât și autori cunoscuți, așa încât pot aprecia felul în care revista își asumă miza consumistă, dublată de o vagă legitimare estetică prin prezența unei Lavinia Braniște, de pildă. În planul strategiei de marketing literar, revista funcționează excelent: livrează texte variate scrise de autori variați, într-un format atrăgător și un tiraj generos. O scurtă privire asupra informațiilor biografice ale autorilor și putem vedea că majoritatea nu frecventează medii literare așa-zicând canonice (copywriteri, bloggeri, jurnaliști), dar m-aș aventura să zic că în mod sigur au frecventat atelierele de scriere creatoare. Manierismul vădit, predilecția pentru textul cu tâlc și slaba gestionare a finalurilor, dublată de aspectul curat al tuturor prozelor și de lipsa generală de stângăcii sau stridențe ar putea constitui un indiciu.

Două sunt principalele direcții pe care aceste proze scurte par să le aleagă (cel puțin intuitiv). Una ar fi componenta de relatedness (riscantă tocmai pentru că lecturile empatice cele mai evidente sunt, la sfârșitul zilei, și cele mai irelevante), iar cealaltă de entertainment (înțeles atât din perspectiva gestionării profesioniste a conflictului/tramei, cât și din cea a aranjamentului discursiv). O să fac și câteva observații aplicate: din cele șaptesprezece proze inedite, doar cinci-șase ar fi pasabile. Acestea ar fi: „Strâmtoarea”, a Laviniei Braniște, unde autoarea combină fericit dialogul verosimil cu scurte pastile de introspecție, revelatoare, dar nu patetice, „Ce mai face Vincent Gallo” (Bogdan Răileanu), cu un final excelent, nevrotic și foarte bine dozat, dar și cu o tramă relativ complexă și poze auto-ironice reușite, „Nu te supăra, frate!”, a lui Florin Lăzărescu, o bucată de un comic reconfortant și „Acelerație” (Horia Corcheș), de departe cea mai elegantă proză scurtă din calup, despre accidentala intimitate a vizitelor la stomatolog. De cealaltă parte a baricadei valorice, două scăderi evidente: „Știucă umplută”, proza Giei Șerban, în care personajele glosează pe marginea iubirii „ideale” într-o tiradă de truisme și cugetări sapiențiale goale, cu final evident și tezist și „+Crimă”, nefericit atât ca dozaj discursiv (tăietură evidentă, final patetic), cât și în alegerea subiectului (adolescență periferică, decor emo).

            Trăgând linie, e limpede că „iocan” încearcă să împuște doi iepuri dintr-o lovitură, lucru deloc imputabil. Principala mea rezervă e, în schimb, legată de nivelul asumării coordonatorilor a faptului că, la o revistă a cărei medii valorice tinde spre partea de jos (riscant pentru primul număr), și receptarea va fi pe măsură.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.