Teodor Brateş:

Se mizează pe faptul că, în materie de economie, de cele mai multe ori, comportamentele publicului larg sunt determinate de dorinţe nu totdeauna realiste, de interese nu totdeauna dezirabile, de competiţie nu totdeauna loială, de cunoscuta zicală autohtonă privind „capra vecinului” ş.a.

EPAPER revista Cultura

Mulţi moderatori ai emisiunilor de televiziune şi radio, dar şi numeroşi utilizatori de internet, pornesc de la ideea că mai toată lumea ştie ce este produsul intern brut (PIB) şi, în consecinţă, lansează tulburătoarea întrebare: dacă sporul de PIB este, în prezent, de peste 5%, de ce nu cresc salariile, fie şi numai cu acest procentaj? Chiar dacă se mai înregistrează, pe ici, pe colo, o tentativă de limpezire a lucrurilor, dacă nu neapărat prin argumente ştiinţifice, ci măcar prin apelul la bun-simţ, lucrurile sunt, de regulă, lăsate – deliberat sau nu – în „coadă de peşte”. Cine se încumetă să înfrunte curentul populist dominant?

Suntem o ţară de economişti. Date fiind efectele „telejustiţiei”, pare că suntem o ţară de jurişti. Pare… Sondajele de opinie confirmă că există largi segmente ale populaţiei dezinteresate de ceea ce se numeşte „lupta anticorupţie”. În schimb, când vine vorba despre bani, interesul atinge cote maxime. Mişcarea lor (a banilor) spre şi din buzunare implică operarea, cu sau fără ştiinţă (asemenea unui personaj celebru care făcea proză fără să ştie) a multor noţiuni fundamentale de economie, precum resurse, nevoi, salariu, profit, preţ, vânzare-cumpărare. Din acest unghi de vedere ar exista îndreptăţirea să ne considerăm o ţară de economişti. Dar, mai departe?

Mai departe, tot sondajele de opinie, de data aceasta la nivel de eurobarometre, arată că România se situează pe penultimul loc în UE în materie de educaţie economică. Asta e! Mai grav ne apare faptul că un proces atât de important cum este – de pildă – învăţarea continuă în rândurile economiştilor de profesie (între ei, o serie de absolvenţi ai „fabricilor de diplome”) reprezintă, în majoritatea cazurilor, o ficţiune, deşi fondurile europene cu această destinaţie (multe sute de mii de euro) s-au consumat. La fel, s-au cheltuit şi se cheltuiesc bani buni pentru departamentele de comunicare din instituţii publice „de bază”, iar dacă te uiţi pe unele note de fundamentare şi expuneri de motive privind diverse proiecte de acte normative constaţi că sunt de-a dreptul criptice şi niciun specialist-salariat nu le face mai „comestibile”. Autorii respectivi sunt preocupaţi mai mult să-şi etaleze erudiţia (reală sau imaginară) decât să fie înţeleşi de majoritatea concetăţenilor.

Sub imperiul emoţiilor. Marketingul politico-administrativ dictează deseori comportamentele celor obligaţi nu numai de lege, ci şi moral, să explice deciziile care au un impact major asupra populaţiei. Astfel, nu este aproape niciodată timp pentru explicaţii deoarece accentul se pune pe cultivarea unui anumit tip de emoţie. Se mizează pe faptul că, în materie de economie, de cele mai multe ori, comportamentele publicului larg sunt determinate de dorinţe nu totdeauna realiste, de interese nu totdeauna dezirabile, de competiţie nu totdeauna loială, de cunoscuta zicală autohtonă privind „capra vecinului” ş.a.

Ce şanse sunt să fie receptat cum se cuvine cineva care explică, fie şi numai „băbeşte”, că produsul intern brut pe locuitor în România este sub media pe UE şi că nu este format numai din bani, ci şi din echipamente, instalaţii, clădiri etc. şi că bugetul ţării reprezintă doar 27,2% din PIB, o pondere dintre cele mai scăzute din UE? Ar fi ascultat cu interes cel care ar afirma, cu temei, că veniturile bugetare nu acoperă integral cheltuielile prevăzute în fiecare an şi, deci, pentru echilibrare trebuie să se recurgă la împrumuturi, cu toate consecinţele care decurg de aici?

Departe de mine gândul că bugetul public ar fi „croit” impecabil, că sistemul de salarizare a bugetarilor ar fi construit echitabil, că resurse considerabile pentru achiziţii publice sunt utilizate eficient şi nu sunt irosite, deturnate în buzunarele deţinătorilor de contacte cu dedicaţiile aferente. Sunt, evident, necesare politici bugetare menite să asigure resurse cât mai mari posibil pentru o reală dezvoltare, unica modalitate de ameliorare a calităţii vieţii.

Trecut obsedant, prezent bulversant, viitor incert. În căutarea „loviturilor de imagine”, deopotrivă, profesionişti ai audio-vizualului şi politicieni îi ignoră tocmai pe economiştii cu funcţii publice care şi-au demonstrat abilităţile de comunicatori. Un exemplu ar fi – sunt convins – edificator. La finalul lunii octombrie a.c., prim-viceguvernatorul BNR, profesorul Florin Georgescu, a susţinut o expunere la Universitatea din Craiova. Sunt multe de reţinut, însă, mă rezum la a consemna faptul că percepţia publică privind efectele creşterii PIB asupra buzunarelor populaţiei este influenţată puternic de adâncirea inegalităţilor sociale. Astfel, coeficientul Gini (care măsoară tocmai polarizarea veniturilor) este, la noi în ţară, de 37 puncte faţă de 31 puncte, media pe UE. Apoi, uriaşele disparităţi sunt reflectate şi de depozitele bancare. 40,1% din clienţii băncilor deţin doar 0,06% din valoarea depozitelor. La polul opus, 3% dintre deponenţi deţin aproape 60% din totalul economiilor populaţiei încredinţate băncilor. 137 de persoane fizice deţin, în medie, 25,8 milioane lei/depozit, adică de 40 de ori mai mult decât prima grupă formată din 4 milioane de deponenţi. Cum să „simtă” la fel cei din vârf şi cei de jos efectele sporului de PIB?

Sunt, desigur, numeroase alte elemente ale realităţilor noastre economice şi sociale care merită să fie – şi ele – supuse atenţiei celor interesaţi să priceapă „cum devine treaba cu PIB-ul şi buzunarul propriu”. Mă opresc aici; „au mai rămas zile în sac” şi „ajunge o bâtă la un car cu oale”.