Cosmin Borza:

„Interior zero” înscenează o demonstrație subtilă (care, doar în câteva secvențe, devine tezistă) despre caracterul reprezentativ al notației minimaliste pentru noua lume nouă românească – cea născută din desăvârșirea tranziției la capitalism.

E-PAPER Revista Cultura

Lavinia Braniște, „Interior zero”, Editura Polirom, Iași, 2016, 264 p.

Nici n-a ajuns bine în librării, că romanul Laviniei Braniște, „Interior zero”, este sortit uitării: „se înscrie în seria (nesfârșită a) cărţilor pe care le uiţi aproape imediat după ce le-ai citit: nici povestea, nici maniera în care e relatată nu se reţin” (Bianca Burța-Cernat), „e genul de carte pe care, citind-o în metrou, o uiți a doua zi după lectură” (Ovio Olaru), „un roman ca o ploaie lungă, elegant şi plictisitor deopotrivă, corect şi fără zvâc” (Marius Miheț). I se impută: „tezismul de construcție”, „lipsa tensiunii” (Olaru), „platitudinea abordării”, „deficienţele de construcţie şi de expresie”, „proză leneșă – în care totul ţi se oferă de-a gata, inclusiv interpretarea faptelor” (Burța-Cernat), „totul rămâne egal în naraţiune” (Miheț).

Dimpotrivă, mie „Interior zero” îmi pare un roman memorabil. Nu în sensul că ar fi vreo capodoperă, nici măcar pentru că ar constitui o remarcabilă realizare estetică a prozei „douămiiste”, ci fiindcă edifică o autoficțiune (minimalistă) cu adevărat autentică și relevantă pentru societatea imediat contemporană. Adică tocmai ceea ce nu le-a reușit mai deloc „autoficționarilor” români. Cine parcurge lista titlurilor din seria „EgoProză” a editurii Polirom poate constata că autorii care s-au impus (O. Nimigean, Sorin Stoica, Dan Lungu, Petre Barbu, Bogdan Popescu, Radu Pavel Gheo, Răzvan Rădulescu, Filip Florian, Bogdan Suceavă ș.a.) doar mimează strategiile autoficțiunii minimaliste, oricare dintre ei putând fi incluși fără probleme în colecții precum „FictionLtd”. În schimb, cu excepția semnificativă a lui Adrian Schiop („Soldații. Poveste din Ferentari”), „egoficționarii” autohtoni tipici percep registrul formal, tematic, stilistic asumat fie ca pe o încorsetare (pe care o transcend prin improvizații narative, eseistice, textualiste kitsch), fie ca pe o eliberare totală de orice constrângeri literare (de aceea prozele lor aglomerează experiențe/confesiuni plate, de uz strict personal, resuscitate prin apelul la epatante interludii sexuale sau mizerabiliste).

Or, „Interior zero” nu numai că nu e bântuit de respectivele excese, ci înscenează și o demonstrație subtilă (care, doar în câteva secvențe, devine tezistă) despre caracterul reprezentativ al notației minimaliste pentru noua lume nouă românească – cea născută din desăvârșirea tranziției la capitalism.

În universul protagonistei Cristina, o literată de 30 de ani, obligată – ca să poată supraviețui în Bucureștiul adoptiv – să accepte o slujbă („secretară la o firmă de proiectare pentru inginerie civilă”) care o face să simtă „toxine în mușchi opt ore pe zi” și că „i se cojește inteligența de pe creier ca vopseaua de pe un lemn vechi”, nu e loc pentru polifonie și pluriperspectivism, pentru ambiguități/explorări psihologice și învăluiri fantasmatice, pentru revelații și escatologii, pentru estetizări ori stilizări ale existenței. Personajul-narator al Laviniei Braniște este „omul nou” capitalist, care trăiește într-un provizorat perpetuu (cinci chirii schimbate în doar câțiva ani), când printre corporatiști competitivi, cinici și meschini, obsedați de reușita personală sinonimă îndeplinirii „targetului”, când printre tineri „alternativi”, „cu haine frumoase și sufletul varză”. Având parte de relații austere sentimental, limitate la „ceea ce trebuie făcut”, beneficiind doar de afecțiunea mamei, emigrantă în Spania, ale cărei apariții – oricât de salutare și de luminoase – nu pot anula sentimentul alienant că dragostea e pachetul „cu bunătăți” transportat cu autobuzul sau cu avionul („câtă mâncare, atâta iubire”), Cristina își consemnează viața nu ca într-un jurnal intim, ci parcă în răspăr față de rețetarul romanului „maximalist”.

Deși mimează notația diaristică sau confesiunea nonșalantă, romanul Laviniei Braniște probează – în toate episoadele narative cu potențial de a cumula tensiune epică – un, să-i zicem, anti-cărtărescianism fățiș. Chiar titlului, „Interior zero”, i se subminează buf orice funcție alegorică prin deconspirarea faptului că denumește postul telefonic al protagonistei din cadrul centralei firmei. Apoi, incursiunile Cristinei pe șantierele lumii noi (complexul comercial dezvoltat de compania la care lucrează și cel imobiliar unde își caută o locuință stabilă) ar fi fost fertile pentru tot felul de „exuberanțe” diegetice, însă inspiră doar o „planetă mocirloasă” sau un „labirint întunecos”. Tot astfel, excursia de-o zi la Fortul 13 Jilava, pe urmele deținuților politici din timpul comunismului, repudiază orice scenarii revelatoare existențialiste (despre traumele trecutului recent sau despre captivitatea în imediat) și dă seama – la fel ca decizia Cristinei de a se tunde „zero” – de nevoia vitală a stimulării artificiale a sentimentelor. Simptomatice rămân și reacțiile tinerei – incapabile să (re)citească „Jurnalul unui an prost” (J.M. Coetzee) ori „Corecțiile” lui Franzen – la conștientizarea „înlăuntrului de carne”. În loc să prilejuiască defulări ale imaginației „paranoide”, biopsia executată într-o clinică hipermodernă și avortul declanșat în prozaicul Mega Image generează tușe sfioase, ca și când dramatizarea acestor experiențe răvășitoare s-ar sustrage omului unidimensional la care personajul-narator e redus sub presiunea simulacrelor realului. Diagnosticul mult așteptat se rostește în treacăt („Să nu uit să menționez că n-am cancer”), în timp ce prim-planul narativ este dedicat prezentării minuțioase a manevrării tăviței cu apă din frigiderul dezghețat. Automutilare emoțională, evadare curmată, autoprogramare pentru supraviețuire, om-marfă – realism capitalist.

Ceea ce prozele scurte cu tematică socială din „Cinci minute pe zi” (2011) și din „Escapada” (2014) anticipau, „Interior zero” confirmă: Lavinia Braniște este o reprezentantă de top a autoficțiunii minimaliste românești. Nici mai mult, dar nici mai puțin de atât.