Ştefan Baghiu:

După ce anul trecut apărea la Polirom volumul „Sectanții”, o poveste a rezistenței prin micro-tradiție, Ernu face cronica unei lumi a unor altfel de marginali în „Bandiții”. Apelând la resurse istoriografice, topite aproape fără excepție în această mică istorie bildung, Ernu descrie locuri exotice geografic, însă extrem de familiare etic sau tipologic.

 

E-PAPER Revista Cultura

Vasile Ernu, „Mică trilogie a marginalilor: Bandiții”, Polirom, Iași, 2016, 368 p.

„Mică trilogie a marginalilor” reprezintă, odată cu al doilea volum, proiectul lui Vasile Ernu de revizitare a unor istorii estice particulare dintr-un unghi eseistic, la granița dintre nonficțional (reportaj literar) și autoficțional, dintre antropologic și speculativ. În spațiul românesc ideea este – spun eu – mai ales din două motive interesantă. În primul rând, pentru că tradiția interbelică a reportajului literar, dogmatică în timpul realismului socialist, a revenit în anii ’60 adoptând forme hibride – proces aproape uitat astăzi (realismul magic al lui Ștefan Bănulescu, spre exemplu, lucra cu subiecte extrase din realitatea reportajelor sale de la începutul deceniului al șaptelea). Apoi, pentru că foarte puțină literatură din interiorul speciei a vizitat Estul apropiat, preferând să teoretizeze mai mult formele adaptării la Occident.

În această zonă, „Casa Jurnalistului” mi se pare cel mai puternic proiect autohton prin care reportajul literar a putut fi resuscitat în post-uman. Deși nu par să-și propună în mod explicit acest soi de reabilitare, articolele celor din cadrul proiectului (despre Bruce-Lee, supranumit „Regele Canalelor”, despre abuzurile poliției, despre refugiații de vara trecută etc.) poartă toate semnele reevaluării a ceea ce Brunea Fox, în cadrul unei anchete propuse de Geo Bogza la „Vremea”, în 1934, numea „semnificația socială a reportajului”. Dincolo de o scriitură foarte bună (majoritatea reportajelor lor sunt scrise de adevărați prozatori neexprimați deocamdată ca autori de ficțiune), semnificația socială e dată – aș spune – de două direcții: prima, detensionarea unor presetări ale societății românești prin stilul degajat și frust; a doua, asaltul asupra unor subiecte marginale (sau, fie, a unor subiecte care țin de marginali, ca să apelez la micul jargon creat de Vasile Ernu) care nu poate fi văzut decât ca o intenție New Left.

 

Între reportaj și autoficțiune

Însă jocul literaturii e mai complex. Departe de a putea gestiona ușor intervenția reportajului sau a descrierii de mediu social în interiorul literaturii ficționale, această categorisire – în funcție de nivelul de racordare cu socialul a literaturii – poate fi oricând pusă sub semnul întrebării. Anul trecut, în momentul în care Svetlana Alexievici a luat Premiul Nobel pentru Literatură, categoriile au explodat: nu e vorba că literatura nu ar cuprinde sau nu ar putea gestiona descrierile de mediu (argumentele tari mergând până la romanul american nonficțional, chiar și în variantele cele mai hard), ci că presiunea esteticului a făcut ca multă lume să considere genul practicat de autoarea bielorusă inferior din oficiu. Singura cale prin care prozatorii români au putut intra pe acest filon al prozei de mediu (mai ales de mediu social periferic) a fost prin dialogul fertil între analiză socială „la gradul zero” și un narator inventiv, capabil să recupereze mereu ceea ce rămânea în urmă din cauza eseisticii/ analizei. Cel mai bun exemplu în acest sens îmi pare a fi încă „Soldații”, romanul lui Adrian Schiop din 2013.

Poate din cauza asta alege și Vasile Ernu să modeleze un subiect demn de un documentar BBC după, să zicem, personaje dostoievskiene. După ce anul trecut apărea la Polirom volumul „Sectanții” („Cuvintele și faptele noastre trebuie să arate că suntem diferiți, că suntem lumină în acest întuneric. Mama era convinsă că salvarea noastră depinde până și de cum ștergem geamurile și cum spălăm oalele. Fiecare iotă contează”), o poveste a rezistenței prin micro-tradiție, Ernu face cronica unei lumi a unor altfel de marginali în „Bandiții”: fanea (limba hoţilor), tatuajele (origine şi dezvoltare) sau mercurul roşu sunt doar câteva dintre curiozităţile pe care le explică volumul. Apelând la resurse istoriografice, topite aproape fără excepție în această mică istorie bildung, Ernu descrie locuri exotice geografic, însă extrem de familiare etic sau tipologic. În sensul în care, o și spune autorul într-un interviu, acest tip de bandiți au devenit foarte cunoscuți prin reprezentarea transatlantică. Ce se întâmplă la Odessa poate fi suprapus pe schemele gangsterilor din New York (unde, spre exemplu, în Brooklyn, migrația ucraineană a și făcut ca anumite zone să fie numite după acest oraș).

 

Exotismul URSS

Astfel, în această logică, volumul „Bandiții” va putea genera două tipuri de reacții principale: prima – de recunoaștere imediată și automatică a unor anumite tipologii reduse până la clișeu; a doua – de retragere în zonele exotismului estic. Complementare, ele vor decide un soi de lectură inedită (recunosc aici ingeniozitatea autorului), în senul în care, orice s-ar întâmpla în această lume amorală, exotismul URSS produce un fel de contact îmblânzit: când Profesorul (figură centrală din lumea bandiților) îi taie degetul lui Keșa pentru a marca o iertare (ceva din delirul personajelor bolnave și misticoide ale lui Breban locuiește la rădăcina ontologiei/deontologiei personajelor lui Ernu, categoric pe filieră dostoievskiană) episodul nu produce un șoc puternic, ci colaborează cu celelalte elemente (detalii de comportament, detalii culinare sau vestimentare semnificative etc.). La fel cum, fie venind pe căile unei cateheze inversate (de la Keșa sau Maki la Korj, toți bandiții împlinesc alegorii, la nivel simbolic), fie prin elaborarea unui cod particular, regimul metaforic al cărții dublează și corijează permanent pornirile antropologice. Prin acest joc focal (între antropologic și realism magic), Ernu impune o eseistică unică în literatura recentă: „Vechea tradiţie a jocului are la bază penuria, lipsa. Trebuie să inventezi jocuri şi jucării din nimic. Sunt suficiente o frunză, o sfoară, o creangă, un bob de fasole. Noua tradiţie a jocului şi jucăriilor este excesul. Peste tot sunt prea multe jucării, instrucţiuni şi oferte. Spaţiile şi locurile de joacă ale «lumii civilizate» încep să arate obscen: cu cât sunt mai puţini copii, cu atât sunt mai îngropaţi în ele”.

Toate părțile cărții vorbesc despre dezvoltare prin educație alternativă. Trecerea însă se face brusc în postcomunism. De la hoţul de buzunare care considera grobiană utilizarea instrumentelor auxiliare (de exemplu pentru tăierea poşetei), la matroana (tiotea) Hana care vede prostituţia ca pe „cea mai grea meserie pentru o femeie”, se face trecerea la banditul devenit oligarh.

O carte foarte bună, care se citește ca un dosar de epocă (extrem de bine informat și alcătuit pe partea istorică) trecut prin filtrul experienței. Vasile Ernu e unul dintre puținii autori contemporani pentru care istoria însăşi e gonzo.