De la „Barbut” la „Viața sexuală a planetelor”

Emanuel Modoc

iocan, anul 1, nr. 2, Vellant, București, 2016, 160 p.

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 8 (552), 1 decembrie 2016:

EPAPER: www.revistacultura.ro/nou ; http://revistacultura.ro/nou/2016/12/sumar-nr-8-2016/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_8_552.pdf


Dacă îl credem pe cuvânt pe Cristian Teodorescu în argumentul care deschide numărul 2 al revistei de proză scurtă „iocan”, unde spune că au fost primite, la redacție, peste 200 de texte, două observații se impun: 1) autorii prind, iată, curaj, iar revista prinde tracțiune, căci cel puțin la nivel minimal se poate constata că „iocan” e citită și 2) nivelul valoric al prozelor, ținând cont de numărul inițial de texte primite (calculat de Mihai Iovănel la sub 5% – un procent plauzibil) aruncă asupra viitorului acestei reviste o umbră de pesimism: în ritmul acesta, problema cu care redacția „iocan” se va confrunta va fi una de „subțiere” a numerelor viitoare. Cel mai probabil se va elimina balastul și se va ajunge la un număr rotund de proze publicate, dar acest lucru rămâne de văzut.

Panorama

Se pot observa câteva obsesii legate de subiectele alese în prozele numărului 2: se urmărește personajul colorat, în jurul căruia se poate construi biografia romanțată (Marian Ilea), povestea cu tâlc (Bogdan-Alexandru Stănescu), subiectul care „dă bine” („Stalker”, de Horia Sibișteanu, o proză nu foarte prost scrisă, însă pe care o pândește, de la bun început, morbul subiectului hiperclișeizat; finalul, deși ocolește căile dark-fantasy sau thriller-ul ieftin, e banal și neconvingător) sau, în cazul prozelor fantastice, deznodământul kitschos și corny (deloc reușite, în acest sens, sunt prozele „Cartea cu două foi”, „A fost odată în Zist” și „Cel care apărea în pozele noastre”). Însă coloratura caracterologică devine insuficientă atunci când topos-ul e, de cele mai multe ori, în cel mai bun caz situat în zona vagului, sau când strict valoric textele se complac într-un soi de neutralitate care devine, rapid, plictisitoare. Apoi, vocea e rareori una personistă (proza lui Andrei Crăciun încearcă, într-o singură frază amplă, întinsă pe aproximativ șase pagini, această voce, sfârșind – horrible dictu, în ilizibil), autorii preferând instanțe discursive distante, care glosează pe marginea unor experiențe, cum bine a observat Mihai Iovănel, „nu foarte exotice”. De aici și un cras deficit de imaginar (și de imaginație), care rareori e compensat prin probe de virtuozitate discursivă.

Prozele lui Mircea Pricăjan și Ioan Groșan abordează tema familiei din unghiuri diferite. La primul, o mică excursie într-un parc de agrement devine pretext pentru a analiza micile psihoze ale vieții de cuplu deturnate de apariția copilului (monopolizarea timpului, imposibilitatea intimității etc.), cel din urmă marchează cu succes în acest segment, cu proza „Tată – slab povestitor”, un scurt portret autoironic de povestaș incapabil să redea, fidel, marile basme fiicelor sale, motiv pentru care inventează un basm tipic, dar care se schimbă în fiecare seară sub influența alcoolului. În final, basmul se preschimbă într-o poveste cvasi-erotică ghidușă, în care personajele non-antropomorfice ajung să se împace la o „cireșică”. Impecabil scrisă, proza lui Ioan Groșan înlătură orice dubii: aflați în căutarea prozei bune, tot la optzeciști ne întoarcem pentru cele mai satisfăcătoare rezultate.

Diversitate tematică

Călătoria e, și ea, o temă predilectă a acestor proze (Horia Sibișteanu, Anca Vieru, Ioana Șerban și Mihai Victus). „Exit”, a Ioanei Șerban, alunecă rapid în volute liricoide care frizează ridicolul (un pasaj memorabil, dar nu într-un sens bun, mi se pare: „eu în clipele mele negre îmi imaginez că sunt chiar sticla de bere din mâna lor, sticla goală cu o spuză sălcie de alcool pe fund, pasată de la unul la altul, ciordită din supermarket – e important să fiu o sticlă ciordită”). Anca Vieru reface, în „Porți, uși, ferestre”, cazuistica unei despărțiri, în scurte momente, esențializate și bine dozate, de autoscopie. Călătoria aici e exploatată în pasajele care țin de decorul banal al mersului cu trenul, însă personajele sunt terne, poveștile sunt de umplutură, iar includerea acestor elemente în economia prozei e explicabilă doar prin rațiunea de a tampona momentele intimiste. În sfârșit, proza lui Mihai Victus (unul din autorii tineri publicați în acest număr, căci media de vârstă a crescut nițel) probează, în câteva momente de tensiune, dinamica bizară a unor personaje incongruente, nevoite să suporte un drum lung și apăsător. Frazarea șchioapă și inconstanțele deopotrivă de limbaj și de ritm aruncă acest text destul de promițător în banal.

Vârfurile (pe lângă Ioan Groșan) merită, însă, toată atenția. Proza lui Bogdan-Alexandru Stănescu, intitulată „Barbut”, e excelent scrisă, cu o priză foarte bună asupra mediului descris și cu doze generoase de umor și duioșie filială, confirmând, iată, un autor proteic, poate cel mai versatil al generației sale, având în vedere și incursiunile acestuia în poezie și critică literară. Prezența lui Dan Lungu cu o proză SF e și ea surprinzătoare. Sub titlul excelent „Viața sexuală a planetelor”, textul șarjează pe marginea întrebării „stranii și, evident, psihanalizabile” dacă planetele au viață sexuală pentru a desfășura, în absurd, o întâlnire între doi prieteni. O combinație reușită de imaginar Sci-Fi (îndepărtat de toate clișeele cunoscute) și caricatură autoreferențială.

Cu un nivel valoric puțin mai scăzut față de primul număr, „iocan”, nr. 2, câștigă, totuși, prin varietate tematică. O mai bună triere a „candidaților” e, în schimb, și de data aceasta binevenită.