Fără vlagă

Ştefan Baghiu

Tara Skurtu, „Skurtu, România”, Charmides, 2016

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 8 (552), 1 decembrie 2016:

EPAPER: www.revistacultura.ro/nou ; http://revistacultura.ro/nou/2016/12/sumar-nr-8-2016/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_8_552.pdf


Cum poate fi analizată literatura unui scriitor american contemporan care decide să locuiască şi să activeze în România?

Nu, scenariul nu este unul fantezist, ci cât se poate de concret. Există o poetă din SUA, Tara Skurtu, care  s-a plimbat mult prin România. Are rădăcini românești (ni se amintește într-un poem autobiografic foarte cunoscut al poetei) și, astfel, și-a numit placheta de debut „Skurtu, România”. A citit la multe cenacluri și festivaluri poezie bună, în general, din ce am auzit/citit, a făcut performance (și-a turnat o sticlă de apă în cap în timpul unei lecturi spre stupefacția unui Andrei Gheorghe în juriu, a jucat travesti alături de Robert G. Elekes la Braşov), în fine, a stârnit curiozități și aproape niciodată animozități.

Şi nu atât bursele Fulbright și Robert Pinsky sau cele două premii obținute din partea Academy of American Poets i-au înduioșat pe cititorii şi spectatorii români, ci chiar calitatea textelor: de fiecare dată când am auzit-o citind pe poeta americană la festivaluri literare s-a remarcat imediat între poeții autohtoni. Există dezinvoltură și talent în tot ce face live şi poate transforma o lectură în public într-un eveniment. Plus că, unde autorii români tineri suferă de o formă de auto-celebrare tăcută (de la mulţi scoţi o atitudine mai dezgheţată cu cleştele), ea celebra permanent interconectarea, interactivitatea poetică, deloc ostentativ. De aceea, în momentul în care am văzut placheta „Skurtu, România” apărută la Charmides nu am putut decât să aştept curios: pentru că avem prea puțini autori străini gata să cucerească spațiul literar românesc. Între scriitorii contemporani îmi vine în minte doar cazul lui Philip O Ceallaigh.

Placheta însă e un prequel al volumului mare care urmează să apară – suntem avertizaţi – în noiembrie 2017. Din păcate, însă, nimic satisfăcător în interiorul volumului de treizeci de pagini şi, mai ales, nimic spectaculos care să facă pe cineva să aştepte nerăbdător încă un an. Dacă din lecturile publice poezia propusă de Tara Skurtu se anunţa vitalistă şi prozaică, placheta de debut aduce în faţă o dezamăgire vlăguită şi ermetică, când nu de-a dreptul îngropată în ilogic. Din biografismul cu schepsis al poetei rămâne aici o înlănţuire analeptică personală care, nefiind jucată cu efecte (ea în sine fiind efectul), cade pradă stărilor netransmisibile, iar aerul local e filtrat de existenţa unui partener de afecte mai mereu absent (pentru puţin efect elegiac).

Volumul începe cum se poate mai nefericit: lângă o metaforă naivă, o secvenţă ilogică (sau cel puţin ciudată temporal, cum vor mai putea fi găsite în volum ciudăţenii categoriale): “Sufletul e un șoricel alb/ ghemuit undeva în gura/ unui copil adormit până cască”. 1) „Sufletul e un şoricel alb”, ca prim vers al unui volum de poezie, riscă să îndepărteze orice cititor, oricât de disponibil; 2) „copil adormit până cască” înseamnă ceva doar la nivel semantic, însă în propoziţie – nu (bun, poate fi „adormit până să caşte” sau „deja adormit până cască”, subînţeles doar sună rău). Apoi, „Scara Richter, Bucureşti” e aproape o lamentaţie de blog, în care ni se povesteşte cotidianul nostalgic: „am băut ceai de iasomie în Serendipity, apoi/ ne-a lovit din plin. Aş fi întrebat/ ce s-a întâmplat după, dar eram prinsă şi eu, ştiam,/ simţeam asta: te-ai fi salvat/ dacă n-ai uita în fiecare zi cum”.

Următorul poem, „Dorinţă”, produce a doua structură stridentă (este descris „de aproape” un detaliu static, cum o şuviţă de păr acoperă o pagină de dicţionar): „spirala asta/ din câteva şuviţe acoperă felul în care se scrie/ traducerea pentru need”. Problema poate fi pusă în următorii termeni: dacă Tara Skurtu, împreună cu cei care au ajutat la traducerea textelor, încearcă să inoveze la nivelul posibilităţilor limbajului (şuviţa de păr „acoperă felul în care se scrie traducerea” – adică şuviţa concretă acoperă un lucru abstract), calea asta e cea mai alunecoasă: schimbul metaforic va fi mereu interpretat greşit, mai ales în finalul unui poem, dacă vrea să lucreze atât de subtil. Dacă nu, ar fi fost necesară o ediţie bilingvă a textelor, din moment ce ele propun poate inovaţii de acest gen în limba engleză.

Apoi, un alt moment în acelaşi registru este determinat de plasarea riscantă a unei imagini pe o structură sintactică şubredă: „Ciorile mâzgălesc semnături/ indescifrabile peste lanuri, în jurul/ cuibului de barză de pe stâlp./ Aleg una, o urmăresc ca pe o pală/ de ventilator până ce clipesc/ şi se înceţoşează, se face multe ciori”. Structura care frapează este „Aleg una, o urmăresc (…) se face multe ciori”: în oricare regim de concordanţă cu realitatea vizuală putea fi găsită o variantă mai fericită, de unde, altfel, încercarea de a focaliza pe o anumită pasăre vs. imposibilitatea de a o urmări focal în interiorul unui stol care se mişcă deasupra lanului poate trece drept un moment poetic bun.

În fine, trec peste aceste exprimări ţipătoare: există o adevărată dimensiune metatextuală a poeziei semnate de Tara Skurtu care face al doilea mare deserviciu cărţii (traducerea ca metaforă pentru devoalarea şi împuternicirea afectelor, unde există un mecanism similar cu cel pe care îl propun Svetlana Cârstean şi Athena Farrokhzad în volumul „Trado”). Deşi iniţial poate surprinde plăcut, mai ales când salvează strofe slabe („După îmbrăţişarea noastră din holul/ hotelului, Lermontov a făcut un salt/ de la rever şi a aterizat cu faţa-n jos/ pe marmura roz” este salvată de „M-am gândit că o făcuse în numele/ unui cuvânt intraductibil”), această permanentă definire a lumii înconjurătoare ca lume textuală aduce a gratuitate: „Deschid dicţionarul şi caut/ cuvântul dicţionar, din nou –/ Poetul e o limită, ai spus (…)”, „Apăs pe peniţă, scot din ea cuvinte –/ cuvinte despre locuri, cuvinte goale”, „Lasă-mă să fiu un vers, un cuvânt/ în mijlocul unui vers/ în poemul tău, conjuncţie/ înainte de «eu», sufixul/ unei acţiuni, o singură literă/ purtând-o pe următoarea/ spre virgula ei, orice/ dar nu un punct (…)”. Ceva mai bine lucrează poeta în „Poem de bar” sau „Foame”, însă neconvingător. Încercarea de recuperare a gândurilor în instantanee poetice nu se petrece la intensităţi mari decât în momentul în care e introdusă diferenţa perceperii spaţiului: „Era noiembrie, lângă Bucureşti,/ dar suna ca primăvara în Boston”.

Vorba lui Florin Iaru, „cuvintele îi dau târcoale”, poeziei Tarei Skurtu (aş zice că şi imaginile): ea însă le îndepărtează pentru a ne sugera o poveste nostalgică şi plicticoasă, recuperând când şi când prin descrierea mediilor. Din păcate, volumul „Skurtu, România” e impresionant. Ca o dezamăgire.