George Apostoiu:
Pentru a lăsa cât mai puţin loc interpretărilor nepotrivite, pun o întrebare: pentru câte provincii istorice româneşti aţi văzut atâta sârguinţă pentru scrierea unor istorii separate, cum sunt cele consacrate Transilvaniei? De câte ori auziţi vorbindu-se de Oltenia şi istoria Olteniei? Despre Moldova şi istoria Moldovei? Despre Dobrogea şi istoria Dobrogei? Despre Basarabia şi istoria Basarabiei?
Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 a fost un act istoric înfăptuit, dar Unirea rămâne încă o aspiraţie. Golgota Întregirii urcată de generaţii după generaţii a intrat în legendă. Atât. România de azi nu mai este cea din 1918. Să fi ratat întâlnirea cu destinul nostru istoric despre care istoricul englez Seton-Watson îl vedea împlinit? Acesta scria: ,,Tratatul de la Trianon a încheiat cea mai importantă epocă din întreaga istorie a naţiunii române”. Astăzi, la un secol, cum ne regăsim în acel act istoric?
Mărturisesc că, de câţiva ani, sărbătorirea Întregirii îmi tulbură înţelegerea perspectivei noastre istorice. Mulţi români nu-şi mai regăsesc locul în „ţara” care, cu un veac în urmă, devenea „stat”. În destinul nostru pare să fi fost scris că România este atât în noi, cât şi în afara noastră. Cea din noi se destramă în bătălii politice, cea din afara noastră trăieşte din nostalgii pe care puţini şi le doresc vindecate cu adevărat. Pentru sărbătorirea lui 1 Decembrie, tradiţia recentă a fixat o adunare oficială la Alba Iulia şi alta, tot oficială, la Bucureşti. La una participă şeful statului, la cealaltă opoziţia. De la o vreme, românii trăiesc în patrii politice separate. Coincidenţa sărbătoririi Zilei Naţionale în plină campanie electorală contribuie nefericit la trasarea noilor frontiere între cele două Românii: „a lor” şi „a noastră”. Cea de a treia, a celor 3-4 milioane de români care şi-au proclamat şi ei o ţară „a lor”, Diaspora, rezonează după cum poate la ecourile bătăliilor din Româniile „noastre”. Niciodată nu mi-am imaginat că vom fi atât de dezbinaţi! Ţara este ruptă şi nu este greu să poată fi din nou dezbinată. Nu am fi singurul caz în Europa foarte contemporană. Iugoslavia a fost pulverizată, Ucraina stă să se dezmembreze, Italia este ameninţată de secesioniştii din Lega Nord, Catalonia încearcă să se desprindă de Spania. La noi, despre Transilvania se vorbeşte tot mai frecvent ca despre o entitate aparte. Chiar ca despre o ţară aparte. Pentru a lăsa cât mai puţin loc interpretărilor nepotrivite, pun o întrebare: pentru câte provincii istorice româneşti aţi văzut atâta sârguinţă pentru scrierea unor istorii separate, cum sunt cele consacrate Transilvaniei? De câte ori auziţi vorbindu-se de Oltenia şi istoria Olteniei? Despre Moldova şi istoria Moldovei? Despre Dobrogea şi istoria Dobrogei? Despre Basarabia şi istoria Basarabiei? Despre Valahia ,,miticilor”, este adevărat, auzim mai mereu, ecoul insultelor trece uşor Carpaţii. Nefericită dezbinare!
În Europa revine în atenţie conceptul de identitate. Mari creatori de modele politice, francezii (şi ei se află în campanie electorală) au relansat în dezbatere conceptul de ,,identitate franceză”, îmbogăţindu-l politic cu cel de ,,identitate fericită”. Pe fond, este vorba de o redefinire a solidarităţii naţionale. (În România o astfel de idee ar fi confiscată rapid de băşcălioşii neamului). Aruncarea în arenă a conceptului de ,,identitate fericită” aparţine fostului prim-ministru Alain Juppé, acum candidat al dreptei la alegerile prezidenţiale din 2017. Cu un deceniu în urmă, un alt politician francez, tot de dreapta, a vorbit de ,,suveranitatea economică”. Deci nu trebuie să credem că nu pot fi puse în cauză conceptele politice. Intenţia lui Juppé a fost să orienteze dezbaterea electorală de acum pe tema ,,identităţii Franţei”, a ,,valorilor Republicii”. Ce mai este acum Franţa, cea care a oferit Europei idealurile de libertate, egalitate, fraternitate? Au dreptate francezii să-şi pună astfel de întrebări. Noi nu avem astfel de ambiţii. Împlinirea idealului naţional ni s-a părut un obiectiv suficient. Numai că nu l-am păstrat imaculat. Nu am putut, nu am mai avut resursele generaţiilor care l-au înfăptuit?
Merită, însă, să fim neliniştiţi ori de câte ori apar fracturi la nivelul solidarităţii noastre naţionale. Dacă nu mă înşel, acestea au apărut cam de multişor. Şi nu este deloc bine pentru noi într-o Europă, căreia îi aparţinem, acum fără busolă. Numai imposibilul nu se negociază, posibilul, da. A renunţa să credem că putem trăi în două-trei Românii, fie şi doar politice, ţine de posibil. Iată un adevăr pe care trebuie să-l acceptăm. Şi să-l respectăm în numele idealului împlinit la 1 Decembrie 1918. Reîntoarcerea la esenţial, adică la unitatea ca aspiraţie continuă, este necesară pentru valorile noastre. Avem şi noi, ca toate popoarele, valorile noastre. Unitatea este una dintre acestea. Nu este nevoie să ne întoarcem la justificarea realizării României Mari. Este, repet, un dat istoric. Nu este nevoie nici să demonstrăm tot timpul că minorităţile rămase în România după Marea Unire au avut şi au drepturile respectate. Şi acestea sunt un dat, unul politic. Este nevoie să ne potrivim ceasul, ori de câte ori rămâne în urmă, cu cel al europenilor. În plin proces de revedere a ideii şi a idealului de unitate europeană, revenirea la nevoia de ,,identitate” aduce cu sine problema ,,abandonului de suveranitate”. O demonstrează cu prisosinţă dreapta şi extrema dreaptă europeană care exploatează viguros performanţa populiştilor britanicilor cu Brexit şi a acelor americani cu alegerea preşedintelui Trump.
A sosit vremea să intrăm în dezbaterile politice cu interesele şi idealurile noastre. Și să realizăm că amploarea marilor schimbări ce se petrec în jurul nostru ne obligă să fim uniţi. Dacă vrem să avem o singură Românie.