EPAPER revista Cultura

„Inimi cicatrizate” (2016)
regia: Radu Jude;
scenariul: Radu Jude după scrierile lui Max Blecher
imaginea: Marius Panduru;
cu: Lucian Teodor Rus, Ivana Mladenovic, Ilinca Hărnuț, Șerban Pavlu, Alexandru Dabija.

Filmul nu respectă întru totul convențiile minuțioase specifice filmelor de epocă; Jude respinge orice manieră de reprezentare prețioasă a unui interbelic autentic.

Colțurile cadrului, ușor rotunjite, folosirea intertitlurilor, a unui format de 1.33:1 (care există de la începuturile cinemaului) și a unei camere fixe cu unghiuri obiective tind să recreeze o stilistică a începutului de secol XX, ruptă totuși de acea perpetuă fascinație pentru mișcare a începuturilor.

 

„Inimi cicatrizate” – printre epoci cutreieram

Claudia Cojocariu

Parcurgând „Inimi cicatrizate”, romanul lui Max Blecher (1937), cititorul rămâne cu impresia că Emanuel, înțelegător cu boala sa, poate să se transforme în orice moment într-o moleculă de melancolie, să prindă aripi și să ajungă dintr-un loc în altul, punându-ne în fața unei imagini frapante precum cea în care el e tot timpul așezat pe gutieră. Cum se știe, Max Blecher, un scriitor de origine evreiască, a făcut parte din mișcarea suprarealistă românească de la începutul perioadei interbelice şi opera sa este aproape în totalitate inspirată de suferinţa proprie, cauzată de boala Morbul lui Pott (tuberculoză la coloana vertebrală). Cartea sa din 1937 a și fost considerată un jurnal personal care respectă principiile curentului literar suprarealist dar, în același timp, și un roman-metaforă despre condiţia omului care se complace într-o anumită situaţie – devine, în plan vizual, o metaforă a încorsetării. Și asta pentru că personajele lui Blecher încearcă să-și continue viața trecând peste stadiul în care se află – iar nucleul romanului (cât și cel al filmului) are loc în salonul unui centru de recuperare, unde bolnavii sunt asamblați în ghips și stau la orizontală, participând la toate activitățile sociale pe gutiere (o invenție ce cumulează funcțiile patului, trăsurii și picioarelor).

„Inimi cicatrizate”, în regia lui Radu Jude, este o adaptare liberă, plină de umor, de replici sățioase, de gaguri și de cadre fixe care însoțesc imobilitatea personajelor. Despre filmul lui Jude nu se poate spune că imită un jurnal personal; regizorul nu alege să reprezinte subiectivitatea protagonistului, ba chiar, de multe ori, o îmbracă cu tușe macabre și compromite atmosfera caraghioasă a filmului. Chiar și așa, aș menționa că filmul lui Jude nu este auster, așa cum nu e nici cartea lui Blecher. Regizorul alege pasaje literare care nu însoțesc scenele de după; sunt frânturi din bucăți mai consistente, dat fiind faptul că ele nici nu încep cu literă mare. Aceste fragmente complexe și îmbietoare reprezintă niște intertitluri. Câteva dintre ele nu sunt de regăsit în „Inimi cicatrizate”, ci în „Întâmplări din irealitatea imediată”, apărut în 1936, și în „Vizuina luminată”, roman publicat în 1971. Imaginile frapante construite de Blecher sunt departe de a egala textul scris sau cel vorbit, adică cel pus în replicile personajelor. Cu toate acestea, ele își au locul lor, între o întrerupere bruscă dintre realitatea filmului (creat de Jude) și realitatea subiectivității protagonistului.

Cât despre eroul creionat de Jude (jucat de Lucian Teodor Rus), putem nota că este diferit față de cel al lui Blecher din mai multe puncte de vedere. În primul rând, Manu din film vorbește mai mult din cărți (recită reclame „cult” alte vremii sau cuvinte din operele lui Mihail Sebastian), devenind un fel de colaj uman parodic, un bufon (țintuit la pat) pe care îl interesează nu doar literatura sau știința, ci și starea politică; iar, în al doilea rând, replicile sale accentuează condiția identității lui evreiești în planul politic al vremii. Emanuel cel schițat de Blecher nu face asemenea trimiteri, el întruchipează, mai degrabă, un romantic incurabil, la propriu și la figurat, poate un pic cam egoist în deplinătatea bolii sale nemiloase. Blecher îi dă lui Emanuel statutul unui om neobișnuit, pe când Manu din filmul lui Jude este mai comun, mai exploziv și șotios, deseori pus în contexte și situații nefavorabile ce stârnesc amuzament și senzația de absurd prin latura lor erotică.

De asemenea, filmul nu respectă întru totul convențiile minuțioase specifice filmelor de epocă; Jude respinge orice manieră de reprezentare prețioasă a unui interbelic autentic. Spre deosebire de „Aferim”, unde Jude acordă o atenție detaliată felului în care vorbesc și se comportă personajele, în „Inimi cicatrizate” se observă o trecere firească între epoca lui Blecher și cea a spectatorilor de azi. Replicile citate de Manu sună elegant în concordanță cu regulile și stilul vremurilor, dar acestea mai au în componența lor și o disonanță puternică, o vocală mai țipată, un cuvânt nelalocul lui, de parcă personajele s-ar fi trezit dintr-un somn profund și ar fi reajuns în 2016. În astfel de momente, filmul lui Jude negociază cu percepția noastră (legată de film istoric) și nu e prima dată când o face. În studiul/articolul său publicat în „Dilema Veche”, intitulat „«Aferim!» – un film istoric bine stricat”, Christian Ferencz-Flatz vorbește detaliat despre cum „filmul de epocă” creat de Jude amestecă într-un mod eclectic episoade grosiere cu momente realiste în vederea formulării unei stilistici realiste mai jucăușe.

În fine, Jude își asumă libertatea de a face o asemenea adaptare, schimbând registrele (adică de la suprarealism la un realism uneori teatral, alteori absurd, parcă ascuns de ochii noștri, așa cum sunt secvențele în care nu vedem deloc puncțiile făcute de doctorul Ceafalan), neavând intenția să „reclarifice” stilul inconfundabil al lui Blecher. Cu toate acestea, cu adevărat chestionabil la filmul lui Jude este o oarecare familiaritate (nu față de alte filme, pentru că, din punct de vedere formal, „Inimi cicatrizate” duce cu gândul chiar la câteva exemple contemporane precum „Jauja” realizat de Lisandro Alonso), o familiaritate care în timp s-ar putea transforma în acel cuvânt clișeic: „previzibilitate”.

Țesuturi cicatrizate

Daniel Iftene

Dacă ar trebui să pui degetul pe acel ceva care te atrage în peisajul filmic al lui Radu Jude, cel mai probabil ar fi libertatea provocatoare din construcțiile sale cinematografice grave și neserioase în același timp, sfidarea unor „nu se poate” sau „e prea mult”. Cu același ludic apreciat de critici în „Aferim!” (2015), regizorul propune o adaptare liberă a „Inimilor cicatrizate” și continuă acest „alt fel” de cinema românesc.

Pentru Jude, textul lui Max Blecher e un pretext triplu: să se apropie de un autor și de o serie de personaje – mai mult decât de un roman – mai puțin cunoscute de publicul românesc larg; să lanseze o serie de întrebări despre peisajul local și european al anilor ’30; să exploreze din nou estetica distanțării cu ajutorul unor rânduri care susțin natura fragilă și iluzorie a realului. Toate aceste paliere se constituie în țesuturi distincte, dar a căror interdependență oferă organicitate întregului film.

Povestea lui Emanuel, un tânăr evreu atins de Morbul lui Pott și trimis spre recuperare în nordul Franței (în film, la malul Mării Negre), e doar scheletul adaptării lui Jude, pe care o întregește cu pasaje întregi sau numai cu senzații din celelalte două romane ale scriitorului interbelic, „Întâmplări din irealitatea imediată” și „Vizuina luminată. Jurnal de sanatoriu”. Căutând o literaritate tot mai fățișă, regizorul-scenarist se folosește de intertitluri dese și dense, culese din operele lui Blecher, pentru a oferi interioritate și gravitate unor episoade definite de răceală și obiectivitate. Pe acest schelet augmentat, Jude grefează – la fel ca în „Aferim!” – replici dintr-o enciclopedie literară în care se întâlnesc „Richard III”, „Craii de Curtea-Veche”, „Revizorul”, „Titanic Vals”, Bacovia, I.L. Caragiale sau Eminescu, dar și dintr-o alta, a meme-lor interbelicului, cu song-uri și reclame la cremă de ghete sau șampanie. Totuși, miza unei asemenea cartografieri a culturii literare și populare a perioadei nu pare a fi doar banala reconstituire a autenticului impus de o dimensiune istorică. Jude adaugă o notă de frivolitate jocului de măști pe care îl desfășoară personajele – bolnavi și sănătoși în egală măsură – în fața realităților bolii, morții și istoriei.

Același tip de construcție contaminează și spațiul vizual, atent lucrat împreună cu Marius Panduru, în care distanța și artificialul par să fie din nou cuvintele-cheie. Colțurile cadrului, ușor rotunjite, folosirea intertitlurilor, a unui format de 1.33:1 (care există de la începuturile cinemaului) și a unei camere fixe cu unghiuri obiective tind să recreeze o stilistică a începutului de secol XX, ruptă totuși de acea perpetuă fascinație pentru mișcare a începuturilor. Imobilitatea camerei își găsește ușor motivația narativă în prizonieratul personajelor în ghipsuri și pe gutiere, la fel cum citatele vizuale dublează enciclopedia literară cu una plastică. Jocul lipsit de reverență devine astfel mai explicit, ca în scena în care Emanuel îl compară pe unul dintre medici cu „Inchizitorul” lui El Greco (și evitând orice confuzie cu cel al lui Velázquez) sau în mimarea „Lecției de anatomie” a lui Rembrandt.

Având la bază o asemenea manieră de compunere, semnul de egalitate între artă și viață devine imposibil și chiar ridicol, iar Jude își face o virtute din a-i cenzura orice probabilitate. Frecvența și conținutul intertitlurilor literare, bombardamentul referențial, picturalitatea imaginii și spectaculozitatea elementelor din decorul sanatoriului sau distanța dintre formele de interpretare actoricească (de la naturalețea Ilincăi Hărnuț, la compozițiile atente și pline de umor ale lui Alexandru Dabija sau Șerban Pavlu și până la teatralitatea studiată a lui Lucian Teodor Rus și Ivanei Mladenovic) din „Inimi cicatrizate” refuză căile de a te apropia afectiv de ceea ce se derulează pe ecran, cerându-ți și alte posibilități de atingere.

La fel cum „Aferim!” privea ironic-acuzator și spre prezent, spre rasismul insinuat în fibra unor autohtoni, „Inimi cicatrizate” își propune aceeași perspectivă, de data aceasta asupra antisemitismului. La fel ca tuberculoza care se instalează în vertebrele lui Emanuel, fascismul, în diferitele lui forme, atacă galopant episoade întregi din construcția lui Jude. De la bancul cu Mozart și Marin sau imitarea chaplinescă a lui Hitler, la „împrumutul” cuvintelor lui Mihail Sebastian legate de ascunderea originii evreiești și plasarea lor în gura protagonistului, până la reluarea repetitivă, întâi parodică, apoi individualizată și, la final, „colectivizată” a Imnului Tinereții Legionare, Jude oferă filmului o notă gravă, insinuată însă cu atâta subtilitate, încât nu i se permite niciun moment să acapareze firul narativ. Sunt ecouri ale României anilor ’30, care penetrează discret, dar amenințător, întregul parcurs al „Inimilor”. Ceea ce, din nou, nu face ca filmul să fie mai istoric decât era – scuzată-mi fie comparația! – „Cabaretul” lui Fosse.

Respingând „lecția dură” asupra trecutului, Jude reușește să păstreze balanța între țesuturile filmului, capturând astfel, din scriitura lui Blecher, pendularea între ficțional și biografic, între a fi afară și înăuntru, real și ireal, ca „o piele aproape normală, atâta doar că (…) insensibilă la frig, la cald, ori la atingeri…”, o cicatrice „a ce a fost cândva viață adevărată” (M. Blecher).