George Apostoiu:

Liderul de la Kremlin nu uită – nu iartă! – umilinţa suportată de Rusia după dezmembrarea Uniunii Sovietice, pe care o socoteşte cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX.

(EPAPER revista Cultura)

Amatorii de tristeţi politice constată abia acum că Uniunea Europeană trebuie să joace un alt rol în politica mondială. Până la criza ucraineană, pentru mulţi, marşul valorilor democraţiei europene în Europa de Est nu putea fi decât victorios. Chiar şi războiul din Georgia, din 2008, cel prin care Rusia ,,a detaşat” Abhazia şi Osetia de Sud în profit propriu nu avea cine ştie ce importanţă. Cum nu avuseseră, în anii ʼ90, războaiele prin care a fost pulverizată Iugoslavia. În al treilea mandat al lui Putin, Rusia este alta: nici prăbuşită ca pe vremea lui Gorbaciov, nici slabă ca pe cea a lui Elţin, ci destul de belicoasă în prezent. Primul care a simţit nevoia să ţină seama de această schimbare este viitorul locatar al Casei Albe. Uniunii Europene îi este dat să treacă de la satisfacţiile pentru succesele economiei de piaţă la nelinişti existenţiale.

 

O altă Europă

Declaraţiile lui Donald Trump că va aborda relaţiile Statelor Unite cu Rusia lui Putin au şocat, deşi sensul acordat de preşedintele ales evoluţiilor posibile nu este suficient de clar. Mai conturată pare grija europenilor că se vor trezi cu mai puţină securitate tocmai acum când speră la mai multă Europă. Şi, ca bisturiul să fie răsucit în rană mai adânc, după slăbirea rândurilor provocată de Brexit, câteva state membre par dispuse la o reorientare a politicii faţă de Moscova: Ungaria, Republica Cehă, Slovacia, Bulgaria. Dacă François Fillon va câştiga prezidenţialele în Franţa, în mai 2017, atunci Putin va prinde şi mai mult curaj pentru a îngroşa contururile ,,liniei roşii” pe care a fixat-o prin blocarea parcursului european al Georgiei, Ucrainei şi Republicii Moldova. Ambiţia Kremlinului pentru delimitarea sferelor sale de interese, altele decât cele de influenţă, a condus la cea mai periculoasă criză în Europa postbelică, cea prin care ,,a recuperat” Crimeea. Implicaţiile acestei crize sunt prezentate de publicistul Corneliu Vlad în cartea „Crimeea schimbă lumea”, apărută la noi în 2015. Pentru susţinerea propriilor opinii, excelentul cunoscător al politicii marilor puteri se foloseşte de analize ale unor politologi consacraţi, de opinii pro şi contra ale unor politicieni, decodificări ale unor strategi, critici şi elogii după caz.

 

O criză cu sfârşit aşteptat

,,I-a fost dat anului 2014 să marcheze 100 de ani de la declanşarea Primului Război Mondial, 75 de ani de la încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, iar după unii, era foarte aproape să consemneze şi începutul unui al treilea război mondial «cald». Figuri de stil? De bună seamă, dar nu întru totul gratuite”, scrie Corneliu Vlad. Să fi putut, oare, avea anexarea Crimeei consecinţe similare cu cele ale atentatului de la Sarajevo sau ale anexării Danzigului? Cine ştie! Oricum, putem accepta că manevrele Moscovei pentru anexarea Crimeii a indicat pericol real pentru pacea în Europa. Potrivit politologului american George Friedman, ,,Rusia nu poate tolera nici graniţe strâmte şi fără zone de tampon, nici vecini coalizaţi împotriva ei”. După Revoluţia portocalie din 2004, toate încercările Kievului de a conferi blazon occidental Ucrainei independente s-au lovit de reacţia agresivă a Rusiei. Garanţiile date de Moscova că nu are intenţii anexioniste nu rezistă. Pe cine să credem, pe ministrului rus de externe Lavrov când declară că ,,…presupusul nostru interes de a crea… o zonă tampon (din Ucraina, n.n.) ţin de domeniul absurdului”? Sau pe preşedintele Putin care susţine ,,dreptul Rusiei de a reintegra spaţiul postsovietic”? Liderul de la Kremlin nu uită – nu iartă! – umilinţa suportată de Rusia după dezmembrarea Uniunii Sovietice, pe care o socoteşte cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX. Proiectul integrării Ucrainei în NATO şi în Uniunea Europeană era sortit eşecului, încât este de mirare cum de a fost demarat. Ucraina este leagănul Rusiei istorice, are o numeroasă comunitate rusă pe teritoriul ei, depinde economic de Moscova, iar mediul social este viciat de corupţie. Uniunea Europeană nu poate primi o Ucraină în pragul colapsului economic, iar NATO nu poate rămâne indiferentă la conflictul ruso-ucrainean.

 

O nouă înţelegere

După instalarea lui Trump la Casa Albă, se întrevede o nouă înţelegere între Moscova şi Washington, între Rusia şi Occident. Cele care au guvernat căderea regimurilor comuniste în Europa de Est şi dezmembrarea URSS sunt caduce. În concepţia Kremlinului, nu şi a Occidentului, acestea au fost încălcate. Putin reproşează Occidentului că, prin politici neloiale, a profitat de vulnerabilitatea internă şi externă a Rusiei postsovietice. Partenerii din anii ʼ80 şi ʼ90 ai secolului trecut ,,şi-au extins structurile instituţionale şi zona de influenţă mult către Est, dincolo de «linia roşie» convenită, tacit sau explicit”. Despre ce înţelegeri este vorba? Iată unele: ,,În Germania, cancelarul Kohl dădea asigurări, în iunie 1989, că ţara sa nu va destabiliza Polonia sau Ungaria printr-o intervenţie în problemele lor şi păstra tăcerea în privinţa retragerii trupelor sovietice în Europa de Est”. ,,Preşedintele Mitterrand afirma că, după întâlnirea Bush-Gorbaciov de la Malta, …re-unificarea Germaniei nu trebuie grăbită…”. ,,Premierul Margaret Thatcher îi dădea asigurări lui Gorbaciov, în septembrie 1989, într-o discuţie confidenţială, că reformele din Europa de Est nu vor pune în discuţie Tratatul de la Varşovia”. ,,În noiembrie 1989, un adjunct al secretarului general al NATO, Henning Wegener, ţinea să dea asigurări Moscovei că Pactul de la Varşovia «ar putea să îndeplinească în continuare funcţii utile şi să întărească stabilitatea», dacă s-ar reforma pe baze de strictă egalitate”.

Declaraţiile lui Donald Trump privind viitorul relaţiilor Statelor Unite cu Rusia lui Putin sunt încă în laboratoarele de analiză. Cu siguranţă că ele au în vedere înnoirea unor înţelegeri cu Moscova. Până atunci, ne rămân destule nelinişti.