De la blog la proză

Ştefan Baghiu

Dan Alexe, „În punctul lui rebbe G.”, Iaşi, Polirom, 2016

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 10 (554) 15 decembrie 2016

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2016/12/sumar-nr-10-2016/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_554_web.pdf


 

Analizând cartea „How to live” a lui Sarah Bakewell, Adam Thorpe vorbea acum câţiva ani în „The Guardian” despre Montaigne (preluând logica autoarei recenzate) ca părinte al bloggerilor, şi de cartea acestuia, „Eseuri”, ca „mamă a tuturor blogurilor”. E cunoscută, de altfel, paternitatea lui Montaigne asupra eseului ca posibil suport atât pentru explicaţii academice cât şi pentru anecdote sau subiecte extrem personale, iar deviza „eu sunt tema cărţii mele” a devenit, de-a lungul timpului, motor pentru scrieri autobiografice, autoficţionale sau spontan autoreferenţiale.

Revendicată în nume personal, această deviză stă foarte bine în scrierile lui Dan Alexe: în sensul în care ceea ce ultragiază pe blog ca fiind virulent, violent sau incorect politic găseşte echilibru în scrierile extrem de documentate şi organizate din studiile etnologice. Ceea ce se vede ca subiectivism ieşit din ţâţâni pe blogul acestuia, la fel, găseşte compensaţie în empatia şi capacitatea de abstragere din documentarele „Iubiţii domnului” (1998) sau „Cabală în Kabul” (2007). În fine, analize ale versurilor pieselor Oasis pot fi găsite alături de interpretări ale „Wasteland”-ului lui Eliot.

Decadentism de secol XXI

După toate datele, Dan Alexe e un blogger nonconformist: afişându-se erudit, el îşi joacă tuşa intelectualistă dublând-o cu nonşalanţa şi jemanfişismul unui veritabil enfant terrible, postură atât de celebrată în sine în proza ultimului deceniu. Însă foarte rar în romanele şi proza scurtă a ultimilor ani cineva a topit violenţa de limbaj şi vulgaritatea într-un soi de creuzet referenţial. La fel cum nu prea cunosc proze care să recupereze atmosfera şi misterul specifice unor scrieri româneşti deja ieşite din orice discuţii literare: „Thalassa”, romanul experimental al lui Macedonski, unde apar Erebus al lui Hesiod sau Priap, „Casa cu geamuri portocalii” (mai ales „Spovedania unui înstrăinat”) a lui Minulescu. Aproape că se poate spune că există ceva din decadentismul fin de siècle francez în autenticismul lui Dan Alexe, unde cunoaşterea ocultă (tarot) convieţuieşte cu decadentismul (trecut aici prin filtrul unui biografism autenticist frust, fără reţineri) şi cu simbolistica înaltă (de la Schopenhauer la „După-amiaza unui faun” – Debussy, Mallarmé, încă din prima proză).

În ce cheie poate fi citită, atunci, cartea? În primul rând în cea impusă cumva de autor: cele 22 de proze scurte echivalează simbolic cele 22 de cărţi din tarot: Le Bateleur (Magul), La Papesse, L’Imperatrice (Regina) etc. (nu mă pricep absolut deloc la tarot, dar pot fi urmărite semnificaţiile cărţilor de tarot de Marsilia şi pot fi legate de plot-urile pulp ale volumului). Adică, mergând pe tipologii simbolice, Dan Alexe reconstruieşte semnificaţiile personajelor de tarot convertindu-le la cotidian şi, implicit, actualizându-le. Prietena unor heroinomani din Bruxelles (iată cum decadentismul devine junky) apare într-o proză inaugurată de cartea L’Empereur (echivalentul domesticului), personajul narator fiind aproape subjugat de puterile unei femme fatale. În proza care stă sub semnul cărţii La Maison Dieu (sugerând schimbarea bruscă) o turnură neaşteptată are loc la Comisia Europeană din Bruxelles – o jurnalistă descoperă câteva secrete şi se sinucide lăsând mister în jur. În fine, fiecare întâmplare poate fi legată de această simbolistică a tarotului de Marsilia (despre care chiar personajul rebbe G. va spune în a treia proză că e singurul autentic).

Machismul

Însă pentru o lectură directă, cum cere poate această proză deseori senzaţionalistă, există creşteri şi scăderi. Nu de stil sau scriitură în sine, ci mai ales condiţionate de formula aleasă (povestirile pot părea neterminate de câteva ori sau rezolvate „pe fugă”, majoritatea fiind postate pe blog înainte, impunând cumva o lectură rapidă şi urmărirea unui singur fir principal). Însă, dintre momentele foarte bune ale volumului aş alege câteva imagini/situaţii memorabile: în a zecea proză din volum un personaj feminin, Carla, înregistrează tot ce se întâmplă în casă (defect sau avantaj profesional, din moment ce lucrează ca sunetist pentru filme documentare are nevoie de secvenţe în negativ – zgomote uzuale – şi înregistrează totul, de la uşi trântite la voci şi partide de amor). În a douăsprezecea proză se creează un fel de mitologie preadolescentă între băieţii din sat faţă de o vădană care şchiopătează. Chemat într-o zi în casa femeii, copilul nu este atât de şocat când aceasta îşi ridică fustele cât e atunci când vrea să îi arate călcâiul intens mitologizat între prietenii lui. Descrierile de mediu, locurile exotice şi timpul fluctuant al subiectului (de la Odessa la Bruxelles, de la comisari europeni la legionari plecaţi la războiul civil din Spania) dau, alături de aceste scene în sine bine montate, singularitatea scriiturii lui Alexe.

Există un alt aspect, totuşi, aproape imposibil de ignorat: machismul personajului-narator, care face şi desface, seduce şi deseori iese prost. Mai ales pentru că, în mod normal, această ipostază ar putea intra – nu doar din perspectiva unei critici feministe sau gender oriented – strident în conştiinţa cititorilor. Însă – surpriză –, acest personaj care se vrea deseori dominator se lasă sau este dominat, iar profilurile feminine ies în evidenţă tocmai datorită acestui machism. Puterea caracterologică este definită tocmai prin reacţiile la diferitele abordări (prea) directe sau la abordările pasionale ale personajului narator. Tartina Lol şi Pupuce îl subminează total, Flavia îl refuză permanent, soţia rebbeului G. îi decide seara.

Dan Alexe propune un volum de proză biografistă polivalentă. Dincolo de violenţa şi virulenţa „care să prindă” există subterane referenţiale foarte bine poziţionate, transformând proza senzaţionalistă şi autenticistă într-un set de aluzii multiculturale. Nu în ultimul rând, volumul deschide o discuţie despre necesitatea unui tip de proză alertă şi atractivă care va momi – probabil – cititorul grăbit de bloguri în librării.