George Apostoiu:

Marii beneficiari ai populismului sunt ,,necunoscuţii”, cei care cer obsedant ,,schimbarea”. Baricadele de altădată ale revoluţionarilor sunt înlocuite cu mişcările de stradă rapid convocate prin reţelele de socializare.

(EPAPER revista Cultura)

 Populismul năvăleşte în viaţa noastră cu o energie pe care puţine curente ideologice sau politice au avut-o. Nu este sigur că ar putea deveni o construcţie articulată pentru că este cârpit din prea multe petice. Este o sumă de atitudini contestatare, transformată în mişcări politice. Un catehism în numele căruia, ni se spune, Măria Sa Poporul este îndreptăţit să ne judece şi, dacă nu-l ascultăm, să ne condamne, chiar să ne pună capul sub ghilotină. Ţinta principală a populiştilor este ,,sistemul”, în bună măsură asimilat ordinii în stat şi proastei guvernări. Noţiunea de populism este folosită pentru prima dată de Grigori Alesinski în cartea ,,Rusia modernă” (1912). Arma dintotdeauna a populiştilor a fost acuzarea, sloganul ,,Jos!” al mişcărilor de stradă se vrea un ,,J’accuse!” de odinioară al lui Emile Zola. Atâta doar că adevărul nu are acelaşi chip ca în cazul nefericitului Dreyfus condamnat pe nedrept la moarte. În vremurile noastre, scopul „forţelor a-politice”, cum se definesc cruciaţii idealului populist, nu este salvarea vieţii, ci preluarea puterii politice.

 

Obsesia schimbării

Marii beneficiari ai populismului sunt ,,necunoscuţii”, cei care cer obsedant ,,schimbarea”. Baricadele de altădată ale revoluţionarilor sunt înlocuite cu mişcările de stradă rapid convocate prin reţelele de socializare. Un discurs sau o chemare postate pe facebook ajung într-o clipă la milioane de nemulţumiţi şi are o forţă uluitoare de mobilizare. Cauza nu contează, victoriile nu sunt puţine.

De câteva luni, tânărul premier italian Matteo Renzi a pornit o campanie de schimbare a Constituţiei Italiei şi a legii electorale. Pentru asta a cerut ,,consultarea poporului”, convins că tocmai ceea ce doreşte el aşteaptă şi italienii; adversarii au văzut în iniţiativă o tentativă de a-şi consolida puterea. Şi l-au taxat. Beneficiind de sprijinul opoziţiei, mişcarea populistă MoVimento 5 Stelle a actorului Beppe Grillo a contribuit serios la eşecul referendumului. Beppe Grillo, un blogger de dată recentă, a manipulat electoratul pe reţelele de socializare folosind sloganul ,,V Day”, tras din înjurătura frecventă a italienilor ,,vaffanculo”. Nu o traduc, doar spun că acest ,,V Day” a avut efectul sticlei de şampanie aruncată în mulţimea adunată în Piaţa Universităţii de unul dintre foştii noştri preşedinţi. Adică: sunt de-al vostru, golanilor simpatici! Rezultatul referendumului, în care îşi pusese atâta speranţă premierul Renzi, va mai ţine o vreme în Italia ,,un sistem” de care se folosesc liniştiţi maeştrii combinaţiilor politice. Noroc că italienii au învăţat să se guverneze fără guvern.

Dacă populiştii italieni au smuls victoria, cei din Austria au fost siguri că li se cuvine. Liderul Partidului Libertăţii – FPÖ, Norbert Hofer, avea mari şanse să ajungă preşedintele micului stat din Centrul Europei. Îşi construise campania pe tema, recurentă la austrieci, a ,,pericolului adus de străini” în curata şi civilizata lor ţară. A pierdut, chiar spre surpriza multora dintre austriecii care ar fi dorit ca frontierele statului lor să fie ceva mai sigure. În fond, ei nici nu pot fi condamnaţi pentru asta. Rămâne de discutat, totuşi, chestiunea solidarităţii unui popor cu perspectiva europeană. La austrieci, ca şi la olandezi, suedezi, danezi, norvegieni, cauza comunitară are un preţ ceva mai mic decât confortul individual sau colectiv. Este meritul lor că au ajuns să aibă o bunăstare de invidiat, dar, mâine, acest merit trebuie apărat şi s-ar putea ca propriile lor forţe să nu fie suficiente.

 

O altă cultură politică

Revista „Time” l-a numit pe Donald Trump ,,Personalitatea anului 2016”. Laurii vin imediat după un prim incident diplomatic cu China. Acesta a fost provocat de o convorbire telefonică pe care preşedintele ales a avut-o cu preşedinta Taiwanului, doamna Tsai Ing-wen. Gestul are valoare unei sfidări, deocamdată simbolică, a politicii oficiale americane în relaţiile cu China. Trump nu se dezminte: de la Casa Albă va trata marile puteri de pe poziţii de forţă. Chinezii au socotit că li se aduce un afront şi au reacţionat în dulcele stil chinezesc: ,,Am protestat în mod solemn pe lângă partea consemnată (echipa lui Trump, n.n.). Nu există decât o singură Chină, iar Taiwanul este parte inalienabilă a teritoriului chinez”. Aş spune, nimic nou: Beijingul protestează, Trump se ţine de cuvântul dat în campania electorală. La urma-urmei, nicio echipă guvernamentală de la Casa Albă nu s-a împăcat cu performanţele economice, militare şi financiare ale Chinei. Şi, mai ales, nu a acceptat faptul că Beijingul, prin tezaurizarea dolarului, a ajuns a doua bancă americană din lume. Trump este mai ,,direct” în relaţiile cu partenerii, telefonul lui dat doamnei Tsai Ing-wen ţine să atragă atenţia că pretenţiile Beijingului în Marea Chinei vor fi subiect de discuţie în viitor. Înainte de a se instala la Casa Albă, el este deja un altfel de preşedinte, iar populiştii din toate ţările sunt chemaţi să se unească (Marx şi Engels, Manifestul Partidului Comunist! n.n.) pentru a-i aduce osanale. La decernarea titlului de ,,Personalitatea anului 2016”, redactorul-şef al revistei „Time”, Nancy Gibbs, a afirmat: ,,În campania electorală Trump a fost tratat cu dispreţ de liderii de opinie şi de intelectuali, socotindu-l vulgar, un om de spectacol violent în culori şi sărac în substanţă. Detractorii lui nu au înţeles că dispreţul lor l-a făcut şi mai puternic”.

Şi, totuşi, populismul nu este o fatalitate!