Mădălina Firănescu:

Un recent studiu a arătat că majoritatea celor care apelează la înşelăciune pentru o obţine ceva nu o fac pentru că au neapărat nevoie de beneficiul respectiv, ci ca să obţină apreciere.

(EPAPER revista Cultura)

Cu mărturisirea că a visat dintotdeauna să devină nu cea mai bună tenismenă din lume, ci cel mai bun jucător (!), Serena Williams toarnă gaz peste focul discuţiilor referitoare la fizicul şi performanţele sale greu încadrabile în registrul feminin. Contestatarii o numesc de altfel „Serenul” şi numără cu înfrigurare zilele rămase până la retragerea sa din circuitul WTA, sperând ca, astfel, tenisul feminin să-şi recapete caracteristicile ce-l diferenţiază de competiţiile ATP. E drept că, în zilele noastre, când accentul se pune tot mai mult pe forţă şi viteză, când mingea e mai mică şi mai rapidă, iar rachetele – mai mari şi mai performante, şi jucătorii, indiferent de sex, sunt mai înalţi şi mai solizi decât predecesorii lor. „Serena Williams nu are 1,75 m cât zic ăştia, are 1,85 m, e cât mine, sor’sa (Venus) e mai mare ca mine!”, exclama un incontestabil cunoscător, Ion Ţiriac, care dezvăluia totodată că „Serena îţi cârpeşte mingea cu 200 km la oră, de unde ţi-o cârpeşte nu ştiu, aaaa, că are şi 100 de kile acum şi 33 de ani, şi nu ştie să se deplaseze, da, dar când pune mâna pe ea, o rupe!” Americanca nu e totuşi lideră în clasamentul celor mai puternice servicii feminine, recordul ei şi al surorii Venus, de 207 km/h, fiind depăşit de reuşita din 2014 a nemţoaicei Sabine Lisicki: 210.8 km/h, în condiţiile în care media de top a băieţilor este de 225 km/h.

Să fie de vină mingile, diferite în anumite turnee, aşa cum sugera Allen St. John în „Forbes”? Să fie antrenamentele şi tehnica de joc, mult îmbunătăţite, secretul depăşirii barierelor de gen? Sau, pur şi simplu, ceva e în neregulă cu fetele care şi-ar găsi oricând loc în circuitul masculin? Un posibil răspuns a fost dat de hackerii ruşi care, spărgând serverele WADA (Agenţia Mondială Antidoping), au scos la iveală „scutirile” de care au beneficiat, între alţii, şi surorile Williams, pentru a-şi administra pe termen lung substanţe interzise, în scop (teoretic) terapeutic. Conform fişelor medicale, Serena a folosit oxicodonă, hidromorfonă, prednison şi metilprednisolon în 2010, 2014 şi 2015, în vreme ce Venus – în aceeaşi perioadă, în care a cucerit şi aurul olimpic – s-a „tratat” cu prednison, prednisolon şi triamcinolon. Judecând la rece, singura diferenţă dintre cele două americance şi vicecampioana olimpică din 2012, Maria Şarapova, suspendată 1 an şi 2 luni pentru că, din 2005, tot înghiţea meldonium, e că rusoaica nu a avut binecuvântarea WADA. De altfel, Tribunalul de Arbitraj Sportiv (TAS), care i-a redus pedeapsa iniţială de doi ani, a recunoscut că Şarapova a „încălcat codul antidoping”, însă „fără o greşeală semnificativă”, acceptând scuza rusoaicei cum că… n-a ştiut că substanţa a intrat pe lista neagră. Cert este că „Masha” va reveni pe terenul de tenis din 26 aprilie 2017 şi va putea participa la al doilea Grand Slam al anului, Roland Garros, turneu pe care l-a câştigat de două ori (ultima dată în 2014, după finala cu Simona Halep). Iar, între timp, se va întoarce în competiţii şi Serena Williams, retrasă strategic înainte de Turneul Campioanelor, din cauza durerilor de umăr.

Tot durerile de braţ l-au scos şi pe Rafael Nadal (nr. 9 ATP) din circuit în ultimele luni, însă spaniolul a promis să nu rateze turneul demonstrativ de la Abu Dhabi, programat între 29 şi 31 decembrie. Fostul campion olimpic s-a arătat vehement împotriva trişorilor, cerând scoaterea lor în afara sportului, la fel cum, în urmă cu 7 ani, condamna dezvăluirile făcute de Andre Agassi în autobiografia sa, referitoare la consumul recreativ de metamfetamină. „Puştiul din Las Vegas” a scris că, în 1997, ca să scape de suspendarea pentru dopaj, a pretins că a băut din greşeală din paharul asistentului său, consumator regulat de droguri. Cumva ca boxerul nostru Bute, scăpat cu o pedeapsă uşoară după ce a convins oficialii că ostarina găsită în organismul său provenea dintr-un supliment nutriţional contaminat, prescris de preparatorul fizic.

Prin urmare, nici dacă spui totul deschis nu e bine, nici dacă te ascunzi nu e. Cel mai nimerit e să faci pe niznaiul, aşa cum a procedat şi gimnasta Simone Biles, cvadruplă campioană olimpică la Rio. Fişele medicale găsite de hackeri în fişierele WADA arată că „fenomenul Biles” a luat cu sârg amfetamine (metilfenidat), eliberate cu prescripţie medicală. În faţa evidenţelor, gimnasta a invocat o suferinţă cu rădăcini în copilărie: ADHD, adică un soi de neastâmpăr incontrolabil.

Stai şi te întrebi, în faţa atâtor cazuri de performeri susţinuţi medicamentos, dacă sportul nu a ajuns o replică proastă a celebrului tablou „Trişorii” de Caravaggio. Un recent studiu, realizat de cercetătorii de la Universitatea din Washington, London Business School, Universitatea Harvard şi de la Universitatea din Pennsylvania, a arătat că majoritatea celor care apelează la înşelăciune pentru o obţine ceva nu o fac pentru că au neapărat nevoie de beneficiul respectiv, ci ca să obţină apreciere. Iar cei mai mulţi trişori nu au mustrări de conştiinţă.„Nu mă simţeam prost, nici măcar atunci când minţeam. Nici măcar nu am crezut că trişez vreodată!”, recunoştea senin Lance Armstrong, fosta legendă a ciclismului căreia i s-a retras întreg palmaresul (inclusiv 7 titluri în Turul Franţei şi un bronz olimpic) pe motiv de dopaj sistematic.

Avea dreptate André Gide: „Adevăratul ipocrit este cel care încetează să perceapă propria-i înşelăciune, cel care minte cu sinceritate.”.