Mircea Martin:

Dacă, în exercițiu său critic, Gheorghe Grigurcu se situează, de regulă, contra curentului dominant, contra modelor fluctuante de la o perioadă la alta, în poezia sa, această tendință se radicalizează, în ciuda aparențelor de modestie și discreție. Deși evită instinctiv ostentația, poetul caută cu obstinație neasemănarea.

EPAPER revista Cultura

Primirea Premiului Național „Mihai Eminescu” va schimba, oare, raportul între poezia și critica lui Gheorghe Grigurcu în favoarea celei dintâi? Am în vedere nu importanța pe care o acordă fiecăreia autorul însuși, ci opinia celorlalți, colegi de breaslă sau cititori. Autorului îi place să se considere cu precădere poet, situează poezia „în prim-planul ființei” sale, crede, cu o convingere mereu fortificată, că „experiența întru vers” îl reprezintă deplin. Nu doar debutul, dar începuturile sale se coagulează în ordine poetică: primul volum de critică a apărut abia în 1972, după ce alte patru volume de versuri i-au impus numele în conștiința publică.

De atunci, Grigurcu pare să fi ținut cumpăna dreaptă între cele două activități care-i marchează destinul, cărțile de poezie și cele de critică succedându-se într-un paralelism elocvent. Este însă neîndoielnic faptul că rezonanța cronicilor literare a fost mai mare decât aceea a poemelor, că acțiunea sa critică a fost mai puternică decât prezența sa poetică. Așa încât, în ciuda propriei păreri și în ciuda consacrării poetice supreme, nu cred că poeții, criticii și, în genere, cititorii români îl vor considera pe Gheorghe Grigurcu mai mult poet decât critic.

Ceea ce nu-i diminuează meritele poetice, le încarcă doar cu valențe suplimentare, le acordă o portanță specifică. Planul receptării nu trebuie, desigur, confundat cu acela al creației și nici reputația ori succesul cu valoarea.

Grigurcu poetul n-a profitat în vreun fel de autoritatea criticului cu același nume. Dimpotrivă, a ținut să impună o separate netă între cele două ipostaze. Privindu-le în simultaneitatea lor am fi tentați să bănuim o simbioză, dar ipoteza nu se susține. Mai mult, avem impresia că, evitând aproape programatic interferențele, critica și poezia lui Grigurcu se alcătuiesc opozitiv: pe de o parte, un spirit ofensiv, impetuos chiar, agresiv nu o dată, sarcastic uneori și în afara polemicii, iar, pe de altă parte, un impuls mai degrabă defensiv, retractil, mizând pe discreție și finețe extremă. Mai ales atunci când pun în joc sentimente, poemele degajă delicatețe, pudoare, suavitate.

Asociațiile de imagini și de idei din textele critice, fără a fi câtuși de puțin comune, sunt, totuși, călăuzite într-o albie de cultură previzibilă, luând adeseori persoana – nu numai opera – autorului analizat drept reper. Vocația asociativă a lui Grigurcu se manifestă, firește, mult mai liber în poezie, ocupând aici o zonă situată între eterat și domestic, între o idealitate fulgurantă și o corporalitate sublimată, cultivând paradoxul și arbitrarul cu o dexteritate inventivă, neocolind pleonasmul, ba chiar apelând uneori la el spre a-l exploata din punct de vedere estetic.

Dacă, în exercițiu său critic, Gheorghe Grigurcu se situează, de regulă, contra curentului dominant, contra modelor fluctuante de la o perioadă la alta, în poezia sa, această tendință se radicalizează, în ciuda aparențelor de modestie și discreție. Deși evită instinctiv ostentația, poetul caută cu obstinație neasemănarea. Nici măcar cele dintâi volume de versuri nu sunt ușor de situat din această cauză: e greu să descoperi în cuprinsul lor urme certe, aderențe, influențe. Și dificultatea crește pe parcurs, pentru că formula, oricum greu de aproximat, se diversifică, accentele se multiplică. Când ți se pare că ai recunoscut un anumit tipar, se ivește o notă discordantă, o deviere care tulbură conturul întrezărit. Cu aceste rezerve, modelul Bacovia și modelul Blaga se lasă bănuite în fundal, dincolo de unele vagi reminiscențe.

Deși rămâne constantă în notele ei esențiale, deși anumite motive sunt reluate aproape obsesiv în ultimele volume, poezia lui Grigurcu e mai puțin omogenă în structura ei intimă decât pare. De la o pagină la alta uneori, dispozitivul de producere a textului se schimbă pentru că miza autorului e alta: de la un autoportret ideal compus din aforisme trece impasibil la secvențe de suprarealism pur. Sintagme de aceeași inspirație suprarealistă („lacrimi metalice”, „crengi scolastice”) alternează cu oximoronuri ironice precum „sfiosul cinic”, „răcoarea solară” sau „nepăsătorul orgasm”; ipoteze poetice voit imposibile („o roză a mâncat muntele”) sunt urmate de analogii surprinzătoare (drumurile toamnei „se micșorează ca niște pupile în bătaia soarelui”, pupilele fiind, aflăm în continuare, „ale unei pisici ce nu și-a întors măcar capul”).

De multe ori, comparațiile autorului nu mizează pe asemănare, ci, mai degrabă, o sfidează, efectul poetic rezultând, precum în exemplul de mai jos, din chiar impasul logic: „Șterge soarele de praf ca pe o mobilă/ lustruiește-l cu gândul dus în altă parte// apoi deretică-n continuare fă ordine-n/ restul odăii năpădit de umbrele ude/ ale unei ploi care n-a căzut niciodată”.

Poezia lui Gheorghe Grigurcu excelează în arta decupajului, în jocul subtil cu formele timpului, în rememorări și anticipări subite ce se răsfrâng în neașteptate raporturi între suprafață și adâncime. Oglinda și oglindirea – atât de frecvent invocate și evocate – participă intens la aceste raporturi în care, paradoxal, adâncimea se umple nu numai de memorie, dar și de lumină. Așa se iscă diferența între lucruri și stări asemenea, așa ceea ce pare repetitiv se arată a fi dintr-o dată revelator.

Un punct de maximă originalitate atinge în căutarea sa poetică autorul nostru focalizându-și privirea și reflecția asupra unei situații ce se compune și se recompune în numeroase variante, situație pe care o numesc „quasi-repetiție”. Repeție, totuși, nu falsă repetiție, redundanță aparentă, pleonasm provocator. La un moment dat, de-a lungul unui comentariu critic – nu-mi amintesc unde și când – Grigurcu apelează la următoarea formulă cu intenție comparativă: „ca o pată de alb pe alb”. Văd în ea o figură definitorie atât pentru arta sa critică, cât și pentru arta sa poetică.

Câteva exemple: „…lasă-mă să ghicesc chipul în care/ te-ai ascuns ca să te poți ascunde” și „aplecată floare de crin/ de o boare de vânt// de-ai zice că-i însăși boarea de vânt.” Și încă: „Cercul cel iubitor n-are brațe/ Cum te-ar putea îmbrățișa fiind/ îmbrățișarea însăși?” Sau, iată un poem întreg:  „Aproape fără viață e moartea/ așa cum îi stă bine să fie// aproape fără moarte e viața/ așa cum îi stă bine să fie// dar memoria le face/ să se-apropie/ până la indistincție.”

Ce se întâmplă în splendidul poem despre adâncime și despre strălucire, despre adâncimea strălucirii, este încă mai semnificativ: „Mai adâncă decât o strălucire/ e repetare sa îndărătnică// mai adâncă decât o strălucire/ e orbita sa fermă// de dinaintea strălucirii”.

Grigurcu știe să crească emoția pornind de foarte jos sau de foarte departe, atingând un apex care – fără să fie spectaculos, fiind, dimpotrivă, simplu și firesc – ne produce o revelație ca o cutremurare internă, precum în finalul unui poem dedicat „scriitorilor dispăruți în catastrofa din 4 martie 1977”: „Un ochi în care a fost uitată/ lumina aprinsă ca-ntr-o odaie”.

Să ne oprim însă și asupra unei arte poetice nedeclarate ca atare: „Când ești limpede-limpede cum un poem compromis e/ scris adică și poate transcris// cu buzele cu ochii cu sprâncenele/ trase la indigo/ cu amprentele digitale cu brațele-ntregi/ vârâte-n text cum într-un aluat// cu totul și cu totul aiurit rătăcit/ în oglindă ca-ntr-o limbă străină// și totuși mai limpede nici că se poate.”

Așadar, poemul scris este „compromis” dar nu în sensul unei defecțiuni de ordin moral sau artistic, ci în acela al unei implicări totale, spirituale și corporale. Ființa întreagă a autorului e „trasă” în text, textualizată și „rătăcită”, „aiurită”, astfel, alienată. În oglinda textului apare un chip străin, greu de recunoscut. Poemul vorbește o limbă străină, căci orice limbă e străină pentru poezie. Și abia în acest mod este atinsă limpezimea supremă, limpezimea pe care poemul o com-promite, adică o atinge și o promite în continuare, așa cum stă bine unui poem adevărat.

Gheorghe Grigurcu e un poet al fugitivului, al difuzului, al interstițiului, clipa pe care o „vânează” el este „incapabilă de a se fixa în tropi”, așa cum recunoaște el însuși în trecere. Opera sa poetică se caracterizează printr-o economie de mijloace, printr-o austeritate a figurilor, explicabile nu prin deficit imaginativ, ci printr-o conștiință edificată în cultura poeziei și, prin urmare, susceptibilă, conștiință care ponderează accentele și limitează dezlănțuirile imagistice. O surdină e pusă de îndată și dinadins pe emoția produsă la un moment dat pentru ca nu cumva ea, emoția, să aibă efecte deviante, să atingă vibrațiile îndoielnice ale sentimentalismului. Grigurcu e un antisentimental, ca și Bacovia pe care îl definește în acest fel.

În ciuda marginalității sale – nevoite și asumate – Gheorghe Grigurcu, în dubla sa ipostază de critic și de poet, este o figură de primă mărime a literaturii române contemporane.

Poezia lui, neomogenă și inegală calitativ, este singulară în peisajul contemporan. Poeții mai tineri ar avea destule de învățat dacă ar citi-o cu atenția pe care o merită. Ar putea afla, printre altele, că exercițiul textualist din anii ’80 a fost practicat de Grigurcu un deceniu mai înainte; ar fi apoi surprinși să descopere că – prin înseși datele talentului său și prin alegerea estetică proprie – același autor poate fi considerat și un pionier al minimalismului poetic douămiist.