George Apostoiu:

Starea de coabitare la guvernare – când șeful statului și guvernul nu fac parte din aceeași familie politică – este una de normalitate. Numai în dictatură coabitarea nu este posibilă.

 (EPAPER revista Cultura)

Alegerile parlamentare din 11 decembrie nu au avut darul să potolească patimile politice. Din contră, le-au stârnit și mai mult. În mentalitatea guvernanților noștri se instalează temeinic credința că orice succes trebuie pus la îndoială, iar respingerea unui eșec devine o datorie. A apărut sintagma ,,fraudă de încredere”, al cărui sens încă nu este bine fixat. Oricum, de la votul alegătorilor până la litera și spiritul Constituției suntem tentați să punem totul sub ghilotina contestării. Multe resurse de înțelepciune sunt cheltuite dintr-un imbold care nu este neapărat legat de respectarea ordinii morale în stat. Constatăm cu mâhnire că țara trece prin momente de vrajbă și dezbinare. Formarea noului guvern a demonstrat că formula de coabitare politică este străină guvernanților noștri. Asta înseamnă că mai avem de parcurs un drum lung până să înțelegem și să ne folosim de mecanismele democrației.

 

Morala în politică

Nu numai înainte, ci și după alegeri, la noi s-a vorbit fără încetare despre morală în politică. Trebuie să recunoaștem că, în gura guvernanților noștri, cuvântul „morală” sună dogit. Rezultatele alegerilor au declanșat o sfadă de toată frumusețea, din care nu au lipsit violența de limbaj și judecata strâmbă. Suntem, aici, demni continuatori ai unei tradiții. Cu decenii în urmă, pe tema violenței și moralei, Marin Preda scria: ,,Nimeni nu scapă de violența altora, după cum nimeni nu scapă ocazia, cel puțin până la vârsta în care devenim morali, de a fi violent cu alții. După această vârstă, violența e o slăbiciune” (,,Viața ca o pradă”).

Cu siguranță, nu este de dorit o separare a moralei de politică. Votul conferă politicii legitimitate democratică, dar nu este o garanție de etică. Uneori este posibil ca legitimitatea obținută prin vot să fie un fruct otrăvit. Nu există îngeri în politică, dar asta nu înseamnă că se cuvine să populăm parlamentul cu diavoli moraliști. La fel de adevărat este că o politică mare nu se face doar cu bune intenții, nici cu sentimente de buni samariteni. Important este că separarea moralei de politică să nu meargă până la negarea legitimității guvernării rezultate dintr-un exercițiu democratic. Tocmai de aceea, starea de coabitare la guvernare – când șeful statului și guvernul nu fac parte din aceeași familie politică – este una de normalitate. Numai în dictatură coabitarea nu este posibilă. Tentațiile de înlăturare a opoziției pe motive ideologice sunt dovada unei gândiri arhaice, primitive.

 

Coabitarea cere înțelepciune

În timpul celei de a V-a Republici, Franța a cunoscut în trei etape formula de coabitare. În 1958, viitorul premier Michel Debré considera că a reuși să conduci statul cu un guvern de opoziție politică ,,este cheia de boltă” a unui regim. Mai târziu, după alegerile din 1986, sub președinția socialistului François Mitterrand, gaullistul Jacques Chirac a fost desemnat premier. A doua zi după alegeri, înainte de a fi instalat, viitorul premier este invitat de președinte să asiste la ceremoniile pentru aniversarea victoriei Aliaților asupra Germaniei hitleriste. În memoriile sale, Chirac scrie: ,,Asist în compania lui François Mitterrand, pe Champs-Élysées, la ceremonia organizată pentru aniversarea victoriei de la 8 Mai 1945. Suntem așezați unul lângă altul în tribuna prezidențială, conversăm amical și destinși. Fără să lase impresia că se abate de la prerogativele sale, șeful statului manifestă față de mine o cordialitate fără prefăcătorie sau ostentație. Deși, oficial, susținuse candidatul socialist, în realitate el nu părea nemulțumit că francezii făcuseră o alegere diferită de cea pe care o preconizase el. Totul mă făcea să cred chiar că, în secret, el preferase ca succesor un om din afara familiei lui politice pentru care, altfel, nu ar fi trebuit să suporte certurile de moștenire sau «datoria inventarului». Fără îndoială, el vedea în aceasta garanția unei preluări de putere mult mai liniștite. Fusesem adversarul lui François Mitterrand înainte de a deveni primul lui ministru. Astăzi, iată-mă succesorul lui. Oricare ar fi fost dezacordurile noastre anterioare, sunt conștient de legătura particulară care ne va lega în viitor și care depășește raporturile personale, oricât de bune ar fi acestea” („Le temps présidentiel. Mémoires”, Ed. NiL, 2011).

 

Capcanele propagandei

După ce Marea Britanie, prin referendum, a decis să părăsească Uniunea Europeană, mulți britanici au constatat că au fost păcăliți printr-o propagandă incorectă. Acum regretă votul. Prea târziu! În Statele Unite, la 8 noiembrie, tot printr-o propagandă ,,atletică”, republicanii au câștigat atât Casa Albă, cât și majoritatea în Congres. În stil american, apartenența la partide diferite a președintelui și a majorității din Congres asigura echilibrul între instituțiile puterii. Cum s-ar spune, până acum aveau forma lor particulară de coabitare. Au pierdut-o! Ipotetic, în configurația nouă a puterilor în stat, în cazul în care președintele Trump ar lua inițiative discreționare în probleme de pace și război, el nu va putea fi confruntat cu o opoziție în Congres. Așa încât, echilibrul de putere, acea ,,balance of power”, va rămâne la înțelepciunea fie a președintelui, fie a congresmenilor.

Deocamdată să ne mulțumim cu constatarea că, în democrație, coabitarea este o stare de normalitate. Şi să fim convinși că, odată acceptată, coabitarea pretinde o adevărată artă de a guverna.