Angela Martin:

Evenimentele şi ceremoniile se repetă, ca oriunde în lume, dar mai ales se confundă cu diversitatea scenariilor comerciale care le înglobează, ne iau cu asalt în forfota lor bezmetică şi ne înghit cu tot cu poleială. Am ajuns să nu mai fim decât prizonierii necăjiţi ai târgurilor de Crăciun…

 (EPAPER revista Cultura)

În „Metamorfozele cercului”, o carte fascinantă la care mereu mă întorc, cea mai poetică – de critică, vreau să zic – din câte am citit vreodată, în capitolul „Rousseau”, dedicat de autor  prietenului său, Jean Starobinski, există mai multe comentarii referitoare la diverse pasaje din „Visările unui hoinar singuratic”. Sunt, bunăoară, pasaje în care marele filosof observă bucuria „duioasă”, „starea de bine” pe care o trezeşte ziua de sărbătoare în sânul unei comunităţi, fie ea rurală sau urbană. „Starea de bine”, scrie acesta, „fraternitatea, înţelegerea predispun inimile la înflorire”, la deschidere generoasă, la frumuseţe. Iar asta se întâmplă în timpul oricărei sărbători, religioasă ori laică deopotrivă.

După Georges Poulet, autorul „Metamorfozelor…”, „Simultaneitatea şi omogenitatea sunt, la Rousseau, cele două atribute ale gândirii afective”. Pe câtă vreme „miracolul simpatiei”, acesta încălzeşte atmosfera prin intensitatea trăirii şi prin puterea de iradiere a binelui. O extensie a fiinţei – ca şi a sărbătorii, e de părere criticul, se petrece în astfel de împrejurări în ubicuitate şi extratemporalitate.

Cât despre semnificaţia sărbătorii înseşi, un adevărat regal de reflecţie concentrată asupra unei teme socio-culturale foarte vaste, şi de discurs critic pe două voci, le oferă Jean Starobinski şi Georges Poulet cititorilor. Dacă primul defineşte sărbătoarea drept „mediul optic al transparenţei”, în care „conştiinţele sunt în stare pură”, fiindu-şi „prezente unele celorlalte”, cel de-al doilea îl completează cu ideea spaţiului „liber, deschis spre intercomunicarea instantanee a tuturor sau, mai bine spus, spre difuzarea simultană a sentimentelor fiecăruia în toţi şi a sentimentelor tuturor în fiecare”.

Dar sunt, în realitate, sărbătorile noastre asemenea celor atât de pitoreşti şi de animate din literatură? Ori din pictură? Suntem noi capabili de atâta deschidere şi generozitate, încât să ajungem la aceeaşi memorabilă stare de bine pe care un creator o insuflă personajelor sale? Fără doar şi poate că majoritatea dintre noi, da. Căci suntem fiinţe educate să fie sensibile. Avem, cu alte cuvinte, şi noi propria doză de predispoziţie bine cultivată, care, în astfel de ocazii, ne dilată simţirea, dincolo de darul nostru, al fiecăruia, natural, de a ne deschide bucuriei. Predispoziţie pe care o dobândim prin exerciţiu – familial, religios, social – şi prin contagiune, împărtăşire, moştenire. Până-ntr-atât, încât parcă un soi de mecanică a emoţiei ne aprinde în sărbători inimile, tot aşa cum o simplă pală de vânt iscă vâlvătaia din bulgării adormiţi de jăratec. Această înflăcărare care a fost şi va fi, aşadar, şi de-aici înainte îndelung şi cu temei repetată, are darul să ne îmbuneze şi să ne unească nu doar în simţire şi gândire, ci şi în amintire. Iar amintirea comună este încă mai intensă. Este durabilă şi vie pentru că este o amintire solidară: indestructibilă, acumulată de la unul la altul, şi transmisibilă din tată în fiu. Ne regăsim în ea împreună cu bunicii, cu părinţii şi copiii noştri, în dureros de fericita noastră înduioşare. O redescoperim în căminele noastre împrospătate, îndestulate şi gătite de sărbătoare, cu orgoliul stabilităţii familiei, stăpâni pe întreaga istorie a împlinirilor familiale şi personale, istorie, care, dintr-odată, ne dă măsura propriei demnităţi. Gândul ne este absorbit de ea, pe câtă vreme simţirea ne-o aleargă spre ceilalţi elanul comuniunii. A-i râde cuiva inima, a nu mai putea de bucurie, a vibra, a tresălta de emoţie, toate la un loc sunt expresia unei plenitudini. Împărtăşirea simţirii, a bucuriei fiecăruia, porneşte negreşit dintr-un preaplin. Astfel, marile sărbători sunt, totodată, sobre şi ceremonioase, gălăgioase şi populare. Petrecerea le înteţeşte şi le încununează pe toate. Iar atunci parcă uităm de noi, suntem calzi, exuberanţi şi prietenoşi, fie, adesea, şi împotriva firii noastre rezervate.

Dar despre care sărbători vorbim acum? Ale bogaţilor, ale săracilor? Oare nu se simte dăruit de soartă până şi ultimul sărman, măcar pentru că în sărbători îşi trăieşte timpul mai îngăduitor şi mai senin? Vorbim despre sărbătorile copilăriei noastre? Despre cele ale părinţilor din albumele cu fotografii? Despre cele din trecut ori din viitorul la care aproape că nu mai îndrăznim să visăm?

Începând, să zicem, din 1866, când regele Carol I de Hohenzollern a inaugurat la Palatul Regal tradiţia pomului de Crăciun, şi până în zilele noastre, Naşterea Domnului a fost sărbătorită la noi – iar după 1989 cu atât mai mult, ca pentru a răzbuna interdicţia din perioada comunistă –, cu tot mai mare fast şi cheltuială. De altfel, ca mai toate celelalte sărbători tradiţionale, care, între timp, au devenit din ce în ce mai puţin ale noastre. Evenimentele şi ceremoniile se repetă, ca oriunde în lume, dar mai ales se confundă cu diversitatea scenariilor comerciale care le înglobează, ne iau cu asalt în forfota lor bezmetică şi ne înghit cu tot cu poleială. Căci, la drept vorbind, noi am ajuns să nu mai fim decât prizonierii necăjiţi ai târgurilor de Crăciun, ai ofertelor şi creditelor bancare, ai destinaţiilor exotice şi ai avalanşei de spectacole puse în scenă şi oficiate în hipermarketuri în rânduiala liturghiilor lăcomiei de iscusiţi regizori şi comercianţi. În plină butaforie cineva sau ceva, însă, dincolo de aceştia, parcă are grijă mereu să ne deturneze de la sărbătorile noastre, iar pe ele să le golească de noi încărcându-le cu umbrele proaspete ale altor fiinţe.

Poate să fie, totuşi, timpul… Care, „în toţi anii, negreşit”, ne face să ne reîntâlnim cu noi înşine, altfel cum ne-am putea despărţi? Însăşi curgerea acestor despărţiri, netulburată, ne dă un sentiment puternic de siguranţă şi continuitate. Înşelător, fireşte, pentru că, de la o sărbătoare la alta, fiecare ne recunoaştem tot mai puţin – şi cu oarece silinţă şi uimire – în cel ce a fost, devenit pe neştiute altul. Acest altul, însă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, se va deschide în continuare spre ceilalţi – de-acum, şi ei, alţii –, la fel de înduioşat.

Dar aici am intrat deja fără să vreau în celebrul „Labirint…”  al lui Octavio Paz, în care poetul mexican descoperă în fecunda petrecere a fiinţei noastre o „dialectică a singurătăţii”. Faptul de a trăi, în viziunea sa înseamnă „a te despărţi de cel ce ai fost, pentru a te cufunda în cel ce ai să fii: un veşnic viitor străin”. În fapt, singurătatea, crede poetul, „este însăşi condiţia vieţii”. Iar pentru noi, „osândă”, cât şi „ispăşire”. Ca urmare, elanul spre celălalt, întâlnirea cu el şi împlinirea comuniunii sunt, în cele din urmă, o „împlinire de sine” . Pe care o prilejuiesc şi o exaltă zilele de sărbătoare din plin, până la fericire. Dar asta, firește, în vremuri normale, de pace, nu ca acum, când știm și ne doare că Berlinul le întâmpină, în plină tragedie, cu morți și răniți sub pomul de Crăciun.