Mădălina Firănescu:

Secretul victoriei îl reprezintă, așadar, truda anevoioasă, lupta permanentă cu durerea, efortul făcut din convingere, nu de frica sau de gura antrenorului. Când ești începător, te motivează dorința de rezultate, ambiția de a ajunge în vârf. Dar după ce ai avut succes, trebuie să iubești realmente ceea ce faci ca să poți continua, pentru că știi deja ce muncă te așteaptă.

(EPAPER revista Cultura)

Când a lansat, astă vară, „Ghidul leneșului pentru salvarea planetei”, Organizația Națiunilor Unite nu s-a gândit, cu siguranță, nici la simpaticul tratat de răsfăț în trândăveală semnat de Tom Hodgkinson, nici la „cuibăreala în nimicnicie” pomenită de Charles Bukowski în romanul „Femei”. În fapt, demersul ONU a dorit să intrige prin titlu și să încurajeze un consum mai rațional al resurselor Terrei, prin restrângerea gesturilor cheltuitoare de timp și energie, ca de pildă printarea facturilor. Deci nimic despre lene ca aspirație, invocată de Oscar Wilde: „Inactivitatea este o treabă foarte grea. Întotdeauna se găsesc mulți care se străduiesc să te pună la muncă“.

Primii care-i dau însă dreptate scriitorului irlandez sunt sportivii de performanță nevoiți să ignore zilnic tentația foarte omenească a huzurelii, pentru a se antrena din greu, chinuindu-și mintea și mușchii. După cum explica selecționerul echipei de fotbal a României, Christoph Daum, trebuie să tragi permanent de tine ca să-ți învingi „porcul de câine interior” (traducerea expresiei germane „seinen inneren Schweinehund überwinden”), adică să te autodepășești. „Am făcut acest exercițiu și la naționala României, iar un jucător a venit și mi-a spus că nu mai poate, că la club el nu face așa ceva și că riscă să se accidenteze dacă mai forțează. I-am demonstrat că poate mai mult, fără să se accidenteze”, a dezvăluit Daum, inițiatorul „antrenamentelor de caracter”. Care nu sunt altceva decât o încordare suplimentară, un accent pus pe rezistența fizică la capătul unei epuizante sesiuni pe teren, de o oră și jumătate. Pentru că, „pe final de meci, când alții renunță sau nu mai pot, tu trebuie să fii și mai puternic!”.

De asta s-au convins și handbalistele tricolore, care au încheiat Campionatul European pe locul 5, deși au fost la un pas de lupta pentru medalii. În partida decisivă, contra Danemarcei, româncele au pierdut cu 17-21, iar antrenorul spaniol Ambros Martin a explicat că diferența a fost făcută de factorul fizic. „Problema e ca nu am avut forță și în situațiile de unu la unu fetele au fost clar depășite. Talentul nu este suficient în astfel de jocuri. Pe măsura ce turneul avansează, partea fizică este mai importantă decât talentul. Trebuie lucrat mai mult la cluburi la acest aspect, la națională nu este posibil”, a comentat selecționerul de import.

Secretul victoriei îl reprezintă, așadar, truda anevoioasă, lupta permanentă cu durerea, efortul făcut din convingere, nu de frica sau de gura antrenorului. Când ești începător, te motivează dorința de rezultate, ambiția de a ajunge în vârf. Dar după ce ai avut succes, trebuie să iubești realmente ceea ce faci ca să poți continua, pentru că știi deja ce muncă te așteaptă. De la înălțimea 10-lui perfect, Nadia Comăneci recunoaște că, fără pasiune și sacrificiu, nu ajungi niciodată campion. Iar despre zeița din Onești tocmai antrenorul-tiran, Béla Károlyi, povestea că îi cerea exerciții în plus atunci când coechipierele abia mai răsuflau. O cu totul altă  atitudine decât avea să dovedească, peste ani, Maria Olaru, care a deplâns în recenta sa carte de memorii duritatea antrenamentelor și a regimului alimentar de la Deva, ingredientele ascensiunii ei pe podiumul olimpic. Din păcate, autocompătimirea s-a propagat rapid în lumea gimnasticii noastre, sportivele de azi făcând nazuri la efort (ceea ce explică excluderile din lotul național) sau fandosindu-se pe Instagram – vezi poza postată de Larisa Iordache, agățată, împreună cu Diana Bulimar, de picioarele antrenorului Cristian Moldovan și cerșind îndurare: „Fără pregătire fizică, vă rugăăăm!”.

Dacă ar fi urmat acest model indulgent cu sine însăși, americanca Simone Biles nu numai că n-ar fi ajuns triplă campioană mondială absolută și cvadruplă campioană olimpică la Rio, dar probabil că nici n-ar fi arătat așa musculoasă cum o știm. „Nu ai cum să duci un integral cu asemenea linii de dificultate dacă nu ai foarte multă pregătire fizică în spate”, comenta fosta medaliată cu aur de la Atena, Monica Roșu. Deci, ne întoarcem la rețeta oceanului de transpirație, fără de care performanța e imposibilă. Nu degeaba i-a recomandat Ion Ţiriac compatrioatei Simona Halep să se antreneze 4-5 ore în fiecare zi pentru a câștiga, în sfârșit, un trofeu de Grand Slam. Constănțeanca i-a dat dreptate și, drept urmare, luna decembrie a însemnat pentru ea o perioadă de pregătire intensă. „Munca nu este ușoară dacă o faci încruntată, așa că am învățat să fiu mai relaxată și mai veselă”, a declarat Halep.

Cu un zâmbet își întâmpină și Roger Federer preparatorul fizic, chiar dacă știe că apariția acestuia echivalează cu debutul unei munci deloc plăcute. După 16 ani de colaborare de succes, antrenorul remarcă amuzat că elevul său este privit la fel ca un balerin: îi vezi frumusețea execuției, dar nu vezi truda din spate. Căci și dacă atuurile lui Federer rămân creativitatea și capacitatea de anticipare pe teren, fără menținerea corpului în formă maximă, toate astea n-ar conta. „Aș zice că e chiar mai motivat acum (la 35 de ani – n.n.) pentru pregătirea fizică”, a dezvăluit preparatorul, adăugând: „Când era tânăr, era un artist și voia să fie numai asta – artist. Acum este un artist care știe ce este necesar pentru a-și exprima virtuozitatea”. Poate nu întâmplător, pe omul care vorbește de virtuozitate îl cheamă… Paganini.