Doris Mironescu:

Pentru Jude, problema nu este aceea de a da o „viaţă” plauzibilă a scriitorului, ci de a se întreba în ce măsură, punând pe ecran acest personaj, îi poate face vizibilă interioritatea.

(EPAPER revista Cultura)

Filmul lui Radu Jude „Inimi cicatrizate” urmează romanul omonim al lui M. Blecher din 1937, dar nu e o ecranizare a lui. Nu cred nici că e o revizitare polemică a interbelicului românesc, focalizând pe eşecul lui politic, în linia metaistorică a anteriorului film, „Aferim!”, sau nu în mod esenţial. Este, poate, o biografie ficţională a scriitorului, dar o biografie inteligentă, complexă, care problematizează şi se problematizează. Și acesta mi se pare punctul cel mai important: Radu Jude face un film nu numai despre viaţa lui Blecher sau despre o viaţă posibilă a lui Blecher între altele, ci se întreabă cum poate fi reprezentată viaţa unui om, a unui scriitor despre care, de vreme ce l-ai citit, ai impresia că ştii totul. Este o întrebare fundamentală a cititorului modern de literatură. Citeşti opera unui autor nu doar pentru că ştie să spună poveşti, ci pentru că ţi se pare că toate scrierile lui îi aparţin „organic” şi îl definesc într-un mod inefabil, astfel că rostul esenţial al lecturii lor este să te conducă la a-l cunoaşte mai bine. Într-o anumită tradiţie modernă a criticii literare, care începe cel puţin de la Friedrich Gundolf, rostul oricărei lecturi este să te conducă la biografia autorului.

Dar Jude nu e un creator modernist, preocupat de inefabilul sufletesc al lui Blecher, deşi e un cunoscător profesionist al întregii opere a lui MB, cu tot cu paraliteratura ei. Viziunea sa aparţine unei epoci târzii, postmoderne, una în care obsesia legăturii sufleteşti prin lectură între autorul şi cititorul unui text este înlocuită de problema epistemologică a posibilităţii cunoaşterii unui mesaj evaziv prin semne textuale înscrise într-un cod mereu variabil, care e literatura, şi într-o tradiţie canonică locală care face semnele lizibile şi, simultan, le îngrădeşte referenţialitatea. Aşa încât, pentru Jude, problema nu este aceea de a da o „viaţă” plauzibilă a scriitorului, ci de a se întreba în ce măsură, punând pe ecran acest personaj, îi poate face vizibilă interioritatea. Să spun de la început că, scriind eu însumi în urmă cu câţiva ani o biografie a lui M. Blecher, m-am confruntat cu aceleaşi probleme. Dar criticul nu are dreptul să intre în astfel de subtilităţi, care pe el îl conduc în fundături metodologice. Regizorul are alte prerogative, alte libertăţi şi un alt limbaj.

Primele imagini din film dau, într-adevăr, impresia că vor vorbi despre intimitatea scriitorului. Ele cuprind pagini din manuscrisul „Țesut cicatrizat”, cu binecunoscutul motto din Shelley, fotografii ale scriitorului filmate de aproape, desene ale lui Blecher şi apoi detalii din aceste desene, toate „blown-up”, ca în Antonioni. Acumularea de detalii semnalează, după părerea mea, efortul de apropiere de scriitor, încercarea de a-l „înţelege”, pe care cu toţii, critici şi cititori, o avem în minte atunci când ne apucăm să-l citim sau recitim. Ne apropiem de pagina cărţii, privim, miopi, semnele şi desenele, sperând că astfel o să vedem mai mult, mai bine. Încercăm să suplinim limitările lecturii abandonându-ne magiei manuscrisului, care poate fi atins, mirosit, privit în contralumină şi aşa mai departe.

Dar Jude se delimitează imediat de această perspectivă. El nu vrea să vorbească în numele şi în locul lui Blecher, în numele unei intimităţi sporite cu manuscrisele, aşa că îşi semnalează decis prezenţa regizorală. Radu Jude încadrează convenţional imaginea într-o ramă neagră, ovală, ca de televizor din anii ’60. E un semnal că filmul lui este un discurs despre realitate, şi nu realitatea însăşi. Poate părea un truism, dar pentru spectatorul de filme contemporan e mai degrabă un paradox. Rama, „nefirească” din perspectiva cinematografului din secolul XXI, arată că peripeţiile din film ale lui Manu sunt înrămate de regizor, iar nu asumate de personaj. Nenumăratele încadrări estetizante, filmarea camerelor de dincolo de prag, unghiurile care închid imaginea, includerea de referinţe vizuale cunoscute, toate subliniază că punctul de vedere nu este inocent şi că filmul reprezintă punctul de vedere al cuiva, iar nu o biografie „adevărată”.

Preocuparea lui Jude pentru a semnala înrămarea poveştii, a imaginilor, a biografiei lui Blecher nu e o simplă precauţie de autor care se vrea postmodern. De fapt, povestea lui Manu nu este înrămată într-un singur fel, vizual, ci ea însăşi cuprinde numeroase alte „rame”. Este vorba de citate, a căror prezenţă în film nu a fost îndeajuns semnalată, cred. Desigur, tot filmul este, într-un fel, compus din citate, de vreme ce este bazat pe un roman şi face cu ochiul către o sumedenie de alte surse, de la Mihail Sebastian la Maria Ghiolu. Dar menirea citatului este să distoneze faţă de contextul în care apare, să funcţioneze ca un insert care intră în contrast şi în dialog cu textul pe care îl parazitează.

Aşa că tot ceea ce am de spus în continuare este legat de tipurile de citat folosite de Radu Jude în „Inimi cicatrizate”. Ar fi trei tipuri: citarea de fraze goale, de obicei reclame, cu funcţie de perturbare a discursului celorlalţi; citatul literar, care creează un regim aparte al enunţării, cu funcţie, de obicei, afectivă; şi citatul din texte blecheriene folosit în film ca un mod de a opune discursul literar celui vizual, cinematografic.

Primul tip de citat este cel mai frapant, mai uşor de observat. Jude îl cultivă insistent, mizând probabil pe micul scandal de a vedea un scriitor admirat care citează fraze banale din ziare sau de la radio. Tânărul Manu recită abundent jingle-uri, reclame, melodii, în general fraze din discursul anonim şi acefal al publicităţii. Le cântă, le rosteşte piţigăiat, le şuieră cavernos, le declamă teatral. E clar că citatul se opune vorbirii obişnuite, că o parodiază. Citând, Manu îşi semnalează disidenţa faţă de lumea în care trăieşte, în faţa bolii de care suferă şi a limbii încărcate de automatisme de care se foloseşte. Manu e un scriitor care citează, aşa că citatele sale intră într-un sistem de deturnare a limbii vorbite din inerţia ei obişnuită. De pildă, pe Manu îl fascinează sloganul sonor al unei mărci de şampanie: „Un cuvânt ce spune tot: Mott!”. Pe de o parte, pentru că asta îl ajută să-şi bată joc de propria boală, distanţându-se de ea (şi tuberculoza osoasă poate fi rezumată printr-„un cuvânt ce spune tot: Pott”). Pe de altă parte, pentru că reclama a fost compusă de Arghezi, unul dintre eroii literari ai lui Blecher. Iar dacă Arghezi compune reclame, e un semnal că scriitorii au, graţie deprinderii lor verbale, un raport special cu lumea în care trăiesc. Ei o acceptă în chip ludic, ştiu să se joace cu ea, să o potrivească, aşa cum Arghezi potrivea cuvintele. Poate că acesta e destinul scriitorului: să trăiască în lume şi în afara ei simultan, să navigheze printre simulacrele acesteia fără a le lua prea mult în serios.

Altfel stau lucrurile cu citatele propriu-zis literare. Ele aparţin zonei intimităţii, a afectivităţii. Chiar dacă jucate, citatele acestea sunt grave, pentru că implică o mărturisire, chiar dacă numai aluzivă. De pildă, e semnificativ citatul din Mateiu Caragiale oferit în chip de bun rămas tatălui său, la despărţire, într-o scenă de la începutul filmului: „La mai mare, solzoşia-ta! Până pe iarnă să te văz crap îmblănit!”. Chiar dacă ipoteza că Blecher ar fi citit „Craii de Curtea-Veche” este mai degrabă improbabilă (voga „mateină” datează de după războiul mondial), scena este sugestivă şi excelent gândită. Manu din film nu-şi poate declara în public afecţiunea faţă de tatăl său decât prin perifraza metaforică a unui citat fastuos, frumos şi obscur, oferit tatălui – care nu-l înţelege – ca o floare stranie. Literatura e pentru Manu un limbaj secret, folosit pentru a comunica lucruri personale, ce nu trebuie decodificate de ceilalţi. Un spaţiu al intimităţii, un refugiu în care cei dragi sunt invitaţi să-l viziteze.

Și mai sunt, apoi, alte citate, cu un regim special. Fragmente din Blecher apar din când în când pe ecranul negru, fără sunet, întrerupând scenele cinematografice şi comentându-le succint şi metaforic. Ele conţin mesajul nemijlocit al eroului, neasumat de către regizor, de vreme ce nu face parte din naraţiune. Cel mai adesea e vorba de descrierea unor senzaţii, sentimente, spaime foarte confuze sau foarte abstracte, incomunicabile altfel decât prin cuvinte. Vizual, în scenele pe care le însoţesc, acest senzaţii nu se lasă transmise decât aproximativ. Un zâmbet, un rictus, chiar un urlet de durere al personajului nu pot transmite noţiunea de „sentimente care nu sunt decât parcele de vid şi care nu există decât în spaţiul nostru imaterial interior”, cum apare la un moment dat scris pe ecran. Citatele pe fond negru reprezintă un altfel de discurs, literar, pe care Jude îl integrează discursului său filmic marcându-i diferenţa, ca pe un fel de limită a cinematografiei. Sunt pasaje ale maximei interiorităţi, accesibile doar conştiinţei personajului şi făcute vizibile spectatorului doar printr-o convenţie cinematografică fanată şi nostalgic-parodică, cea a filmului mut. În „Întâmplări…”, cinematograful mut era un spaţiu care parodia existenţa, imitând-o în chip ridicol. (În roman, contrabasistul bătrân din miniorchestra de acompaniament bate cu arcuşul în instrument ca să imite trăsnetele. Dacă mai adăugăm că muzicantul este evreu şi trăsnetele sunt cele care însoţesc moartea lui Isus pe cruce într-un film despre Patimi, înţelegem cât de spectaculoasă este ironia lui Blecher.) Vrând să reprezinte o interioritate imposibil de vizualizat, Radu Jude coboară în istoria cinematografului până în momentul în care vizualul trebuia să suplinească invizibilul suprem – sunetul. Intertitlurile sunt un fel de negativ al naraţiunii filmice, punând în tensiune textul literar cu limbajul cinematografic într-o manieră extrem de sugestivă. Este poate şi o urmă de nostalgie modernistă textocentrică la Jude, de şcoală veche: în intertitluri, interioritatea personajului se exprimă prin literatură, în formă scrisă. Dar rolul lor esenţial este de a opune două limbaje diferite: literatura e text alb pe fond negru, filmul este naraţiune completată de mai multe coduri vizuale. Niciunul dintre ele nu este limbajul „firesc”; fiecare este interpolat de celălalt. Regizorul împrumută precauţiile scriitorului faţă de falsitatea lumii şi neajunsurile reprezentării.

Aş putea conchide spunând că „Inimi cicatrizate” de Radu Jude e cea mai subtilă interpretare a lui Blecher din ultimul deceniu şi nu aş greşi. Cărţi despre Blecher mai iscusite decât acest film în a decela unele dintre temele majore ale romancierului interbelic nu au apărut de mult. Meritul major al interpretării cinematografice este însă că pune în chestiune însuşi actul de a interpreta, de a ecraniza un roman, de a reconstitui o biografie. Mai mulţi scriitori au făcut asta în ultimii ani, de la Florina Ilis cu „Vieţile paralele”, la Bogdan Suceavă cu „Republica”. Jude nu e decât primul dintre regizorii noului val care acroşează această problematică ce ţine de metatext şi de intermedialitate. Rezultatul este spectaculos. Aferim!