Ştefan Baghiu:

Revista „Cultura” continuă seria dosarelor despre proza lui Augustin Buzura cu o analiză a scenariilor iubirii din romanele sale, adică tocmai problematica neglijată de critica literară.

(EPAPER revista Cultura)

Angela Martin propune o revizitare a ipostazelor dragostei prin paralele între personajele din „Orgolii”, „Vocile nopţii”, „Refugii”, „Drumul cenușii”, „Recviem pentru nebuni şi bestii” sau „Raport asupra singurătăţii” şi tipologiile dezvoltate de scriitori ca Stendhal sau Ernesto Sábato. Implicând o permanentă dialectică între moralitate și imoralitate sau amoralitate, poveştile de iubire – fie zbuciumate cazuri şi triunghiuri amoroase, fie relații conjugale remisive – constituie veritabile dosare de existenţă, deloc inferioare tematicilor cu care sunt identificate de obicei romanele lui Augustin Buzura. (Ș. B.)

foto: Augustin Buzura cu fiica sa, Ana-Maria

 

Iubirea – cunoscută şi necunoscută

Angela Martin

 

Iubirea – o „realitate radicală”

„Cred că nu mi-a reușit niciodată cum aș fi dorit romanul de dragoste. De aceea am revenit cu încăpățânare, sperând că într-o zi voi reuși să scriu așa cum simt că trebuie”. Nu încape îndoială că această mărturisire pe care Augustin Buzura a făcut-o în cursul unei convorbiri cu Crisula Ştefănescu la Műnchen în 1988[1] ține și de o anume lejeritate a stilului de a vorbi, căci, altminteri, prozatorul nu publicase până la acea dată ceea ce se cheamă, la drept vorbind, roman de dragoste. Cât despre speranţa de a scrie, aşa cum îşi dorea, un astfel de roman, ea era deja de-atunci pe jumătate împlinită. Astăzi, firește, este mult mai mult. Pentru că, deşi nu s-a dedicat practic niciodată acestei specii literare, autorul a scris destul – și în toate sensurile – despre iubire, pentru a lăsa în urma sa romane încărcate de episoade memorabile. Iar odată cu ele, și un mod particular de a trata iubirea, această temă, umană și universală, dintotdeauna o piatră de încercare pentru orice mare scriitor.

Fapt este că, dacă admitem că viața noastră e așa cum o consideră Ortega y Gasset, o „realitate radicală”, atunci iubirea, care nu numai că face parte din ea, dar o și face posibilă, este la fel. Din această perspectivă, nu vom greşi spunând că în romanele lui Buzura iubirea este fundamentală, chiar dacă autorul nu face din ea o temă principală. Iar fundamentală este, în primul rând, prin impactul pe care îl are asupra destinului personajelor sale acest sentiment omenesc. Dacă ne referim, însă, la raporturile bărbat-femeie, vom remarca de îndată că romanele sale ilustrează parcă pe rând ipostazele comentate de filosoful spaniol în „Studii despre iubire”, inclusiv pe cele stendhaliene. Cu toate acestea, la Buzura, iubirea nu are în ea nimic spectaculos: e tulbure, întotdeauna nesigură, ştearsă, provizorie, nefericită, căznită ca viaţa. Chiar dacă pe moment satisfăcătoare, nu este aproape niciodată mulţumitoare. De altfel, oamenii lui nu ştiu ce este fericirea şi nici nu sunt convinşi că le stă în putere să aspire la ea. Licăririle de conştiinţă se aprind și se sting dureros: într-o societate opresivă, precum cea comunistă, trăiesc şi iubesc cu frică şi pe furiş, maxima lor reuşită fiind în ultimă instanţă zilnica „târâre”. Deruta, inconfortul, efortul la care îi obligă, fie şi cel mai scurt moment de regăsire de sine, le produce angoasă, îi slăbeşte de puteri sufleteşti şi trupeşti, îi face inapţi atât pentru visare, cât şi pentru mobilizare şi acţiune. Iubirea, asemenea vieţii, cu cât îi răneşte mai adânc, cu atât rămâne pentru ei mai neînţeleasă și atrăgătoare. Carenţa afectivă – boală cronică de care suferă deopotrivă fizic şi psihic – îi silește aproape pe toţi să caute cu obstinaţie iubirea ca pe o soluție salvatoare. Oriunde, până și într-un mediu sordid, oricând şi cu orice preţ, din tinereţe şi până în pragul morţii. În această căutare disperată li se alătură însuşi autorul, care apelează la toate mijloacele posibile, inclusiv la parapsihologie. O superbă pagină de proză constituie misterioasa scenă în care doctorul Cassian Robert, alter-ego al acestuia, chemat de urgenţă în toiul nopții să vadă o pacientă, îşi „întâlneşte” iubirea-fantomă, o necunoscută ivită din neant şi tot astfel dispărută după „consultaţie”. Scena începe flaubertian („Într-o asemenea noapte am auzit bătăi disperate în ușă: «Domnule doctor, vă cheamă doamna, veniți repede că moare!», dar strigătul nu m-a surprins, căci în spațiul respectiv, în lumea tăietorilor de lemne, mi se părea că oamenii erau într-un fel atrași de moarte, chemați de moarte, se stabileau aici doar pentru a muri. N-am așteptat rugăminți sau explicații, nu m-am interesat cine era doamna, m-am îmbrăcat imediat, mi-am luat trusa și m-am urcat în sania trasă de doi cai agitați de urletele lupilor. Bătrânul care conducea sania vorbea mereu, mai mult pentru a-și încuraja animalele, astfel că vreo noutate nu aveam cum să aflu de la el, dar îmi era limpede că pe o asemenea vreme nimeni nu te chema pentru o suferință neînsemnată”[2]) și se încheie în tonalitatea gravă a unui psalm printr-un elogiu închinat Iubirii și printr-o rugăciune: „Te-am iubit înainte de a fi descoperit că te-am iubit. Acum ştiu, ai fost a mea înainte ca urletele lupilor, luna şi moartea şi gerurile să mă aducă la tine. Acum, iarăşi, nu eşti nicăieri, nu eşti decât iubire. Iubire de tot. Toată iubirea. Şi asta mă face să cred că acela ce a luat chipul unui căruţaş, a doi cai şi al unei sănii, destinul cel fără nume şi trup, se va alcătui iar în alte şi alte umbre şi, la capătul rătăcirilor noastre prin timp, după ce vom cunoaşte tot ce trebuie cunoscut, vei fi din nou cu mine. Mi-am amintit asta tocmai când era să uit, când mă durea faptul de a mă şti prizonier în propriul trup. Acum e bine, de aceea mă rog ție, Doamne, nu-mi lua și această amăgire… Nu mă lăsa să descopăr că ar putea să existe ceva mai adânc decât iubirea. Nu-mi lua speranța că o voi revedea!”[3].

În realitate, însă, iubirile sunt lipsite de poezie şi de înflăcărare. Există ca fapte de viață care apar şi dispar mai curând sub imperiul necesității și al urgenței decât sub cel al pasiunii. Tensiunea, adeseori, de aici le vine. Ceea ce nu înseamnă că nu întâlnim în romanele lui Buzura personaje pasionale, bărbați și femei. Dar există, desigur, pasiuni şi pasiuni – inexplicabile, chinuitoare, de intensităţi diferite, clamate ori tăinuite –, asemenea celor pe care le trăiesc îndeobşte mai toţi oamenii, în anonimat. În „Raport…”, Natalia, altminteri femeie hârşită de viaţă, este mistuită de patimă pentru părintele Serafim, în timp ce acesta tânjeşte după Madeleine, despre care îi mărturiseşte cu sinceritate că „este o boală cronică, o calamitate de care nu pot scăpa”[4]. Ori în „Refugii”, Socoliuc, primarul din Măgura, rămâne neconsolat în iubirea-i neînţeleasă pentru Claudia Roman, poreclită madame Muşeţel. După cum, Redman, marele combinator din „Orgolii”, îşi duce toată viaţa crucea pasiunii pentru Stela, soţia profesorului Cristian, se orientează şi ia decizii catastrofale în funcţie de speranţa deşartă de a o avea. Ulterior, Vera Panaitescu, altfel, cum nu se poate mai devotată proiectelor ştiinţifice ale profesorului Cristian, caută cu obstinaţie să-l flexibilizeze, să-l abată pe acesta de la pasiunea pentru cercetare pentru a putea în fine să împărtăşească împreună un alt proiect major al vieţii: iubirea. „Lasă naibii etica, orgolii, funcții, uită cine ești, uită-ți misia de savant și vino ca simplu medic, dacă nu poți ca om…”[5], îl cheamă ea, exasperată că nu îl poate deturna.

Femeie, bărbat, cuplu

Este evident, însă, că în romanele lui Augustin Buzura mult mai puternice, mai memorabile decât iubirile sunt trăirile. Într-o istorie multiformă a anecdoticului, poveștile de iubire s-ar putea lăsa încadrate ușor, pe câtă vreme trăirile – la care autorul lucrează în filigran –, incomparabil mai diverse și vibrante, nu. Şi asta, în ciuda faptului că bărbatul și femeia se află invariabil în stare de nesiguranță, torturați de frică, indiferent de vârstă și statut social. Indiferent dacă sunt singuri sau în cuplu. Dar, dacă îi înfățișează mereu ca victime în vârtejul unor povești de iubire eșuate, scriitorul e atent la cauze şi la reacții, adună probe peste probe împotriva unei societăți bolnave care îi atacă pe indivizi în chiar esența umanității lor. Individul „sub asediul societății” – acesta este conflictul major, specific universului balzacian, iar, în interiorul lui, „ființa umană este condiționată de atmosfera fizică și morală pe care o respiră”[6]. La rândul său, Augustin Buzura își centrează pe acest conflict întreaga operă. Pe fondul tensiunii și al insecurității întreținute de mediul agresiv, caracterele se alterează, sentimentele, comportamentul deviază – „deraiază”, spune mai plastic Mircea Iorgulescu – în cele mai diverse moduri. Hărțuiți, destabilizați emoțional, vulnerabilizați în egală măsură, femeia și bărbatul sunt lesne cuprinși de panică, de aceea au nevoie acută de intimitate, de căldură umană, de echilibru. Dar, cu toate că jinduiesc să fie iubiți, nu mai au timp, nici dispoziție pentru tandrețe. Să ne amintim, de pildă, cât de dramatic descrie autorul, fie și numai îmbrățișările. Într-o agitație haotică, ele sunt, nu o dată, asemenea unor strigăte sufocate, asemenea unor zbateri disperate provocate de un pericol iminent: „Fără să-mi dau seama, Anca m-a îmbrățișat cu o neobișnuită energie, de parcă ar fi încercat să se salveze de la înec sau să mă piardă și pe mine. Mâinile ei mici, cu degete lungi, subțiri, mereu neliniștite, cuprinse de un tremur ușor, îmi căutau bezmetice fața, ochii se agitau de parcă ar fi vrut să uite ceva, să fugă. Și, pe măsură ce răspundeam mișcărilor ei, dorinței de a fi protejate sau ajutate să uite, îmi devenise foarte limpede că nu dragostea îi dicta mișcările, ci frica și disperarea cărora atunci, în seara respectivă, a fost incapabilă să le spună pe nume și să le privească direct, cu ochii deschiși. O țineam strâns în brațe și, pe măsură ce o simțeam tot mai a mea, siguranța și luciditatea îmi sporeau. După foarte multă vreme, pentru prima oară, atunci, în momentele acelea nu-mi era teamă de nimic, nici măcar de propria-mi memorie”[7]. Protagoniștii scenei sunt Anca Negru și Matei Popa – altminteri, un cuplu sudat intelectual. Frica, însă, îi asprește până-ntr-atât, încât le reduce dragostea la reacții instinctuale, actul sexual devine mecanic, comparabil cu unul de consum, el nedeosebindu-se, bunăoară, aproape deloc de cel întreținut de același Matei Popa cu o prostituată necunoscută la care îl aduce din închisoare Dinu Piștalu: „Făceam în sfârșit ceea ce în imaginație se întâmplase de atâtea ori cu Elena, o iubeam pe această ființă ciudată al cărei nume nici măcar nu-l știam, cu furie și disperare, iar zvârcolirile ei haotice mă contrariau: erau expresia plăcerii, bucuriei, pasiunii sau intrase într-o neașteptată agonie? Câtă plăcere era și câtă frică sau chiar fugă de moarte?”[8].

Tot astfel, în „Raport…”, după episodul salvării soțului Danei, într-un timp când doctorul Robert se temea că ar putea fi urmărit și acuzat pentru că-i ajutase pe partizani, Florica din Pădureni, ea însăși speriată de moarte, „devenise remediul cel mai potrivit. Femeia s-a agățat de mine cu disperare aproape, de parcă ne aflam într-o apă și aș fi încercat să o salvez de la înec, iar corpurile noastre nu se refuzau, dimpotrivă, păreau că se mai întâlniseră de multe ori și se înțelegeau de minune”[9].

Nemotivată decât de frică, iscată confuz şi întreţinută doar de magnetismul sexual, iubirea, în loc să îi îmbogățească, îi pustiește pe ambii parteneri, aruncându-i o dată mai mult în derivă. Astfel, ea va fi resimțită doar ca risipă de sine, pierdere de energie vitală, deprimare, gol sufletesc. „Convinși că aveam aceleași neliniști și necesități, nu făceam niciun proiect comun, nici măcar pentru ziua următoare, nu priveam în urmă, nu răscoleam fricile noastre comune, ne lăsam în seama simțurilor și a zădărniciei”[10]. S-o spunem, aşadar, încă o dată: rareori, şi numai atunci când se dovedeşte a fi adevărată, iubirea se construieşte, este ea însăşi un proiect. Pe câtă vreme fuga din proiect le-a condus pe multe dintre personajele lui Buzura negreşit la eşec. Nici nu putea fi altfel. Pentru că, pe fondul limitării libertăţii în exterior şi sub ameninţarea morţii sufleteşti, că se înţeleg ori că nu se înţeleg, autorul le acordă, bărbatului şi femeii, o primă şi ultimă şansă: aceea de a se avea unul pe altul.

Iubiri morale, iubiri ilicite

Bărbaţii, în general, timizi din fire, sunt „spirite calculatoare”. Dar nu din cauza egoismului, asemenea celor numiți astfel de Pessoa, ci din cauza fricii. Și poate că tocmai de aceea comit greșeli. Resimt cel mai acut ostilitatea mediului și intră mereu, fie și fără să vrea, în conflict cu autoritatea, de orice fel și rang ar fi ea. „Spirite calculatoare” din egoism și „tranzacționiste”, în toată situaţia lor deplorabilă, pot fi, în schimb – şi sunt adesea –, femeile. Ele operează în câmpul dragostei cu sânge rece; dacă e cazul, se întorc și contra propriei naturi. Să ne amintim, de pildă, cu câtă brutalitate își negociază Lena Filipaş relația cu Ștefan Pintea: „«Asupra chiriei te vei înțelege cu Filipaș. Oricum, va fi mai mică decât suma dată nenorocitei ăsteia (doamnei Florența Oros, Ethel-neni)» «Și dezavantajele?» «N-or să-ți lipsească», râse ea. «Cel mai mare ar fi, repet, să te îndrăgostești…» «Și dacă e prea târziu?» am întrebat-o în glumă sau cel puțin așa am vrut. «Nu te credeam capabil de o asemenea tâmpenie!» se revoltase ea. «Doar sunt nevasta lui Filipaș, nu pot să-l părăsesc. Și nici nu vreau. Iar dacă eu n-am nevoie de sentimentele tale, cine te pune?»”[11]. „Iubita”, așadar, îi cere, culmea, chiar „iubitului”, adică lui Ştefan Pintea – care își stăpânește cu greu consternarea –, să nu se îndrăgostească, pentru că, nu-i așa?, „numai femeile au fixaţii afective”[12]; și, pe urmă, să nu se poarte „penibil, ca un școlar ce și-a pierdut capul[13]. Ştefan Pintea din „Vocile nopţii” şi părintele Serafim din „Raport asupra singurătăţii” sunt deopotrivă victime ale unor femei – Lena Filipaş şi, respectiv, Natalia – care îi folosesc, din egoism şi în mod abuziv, ca pe nişte obiecte de plăcere. De unde și frustrarea, odată ce (în fine) văd că sunt înșelați în așteptările lor și își înțeleg condiția jalnică de prizonieri. Momentul de mare tensiune, în care se află în pericol de a fi descoperit cu Lena în dormitorul conjugal de către Filipaș, întors acasă pe nepusă masă, este pentru Ștefan Pintea puternic revelator. Realizând, în toată gravitatea sa, situația înjositoare în care l-a adus duplicitatea Lenei, și trezit parcă dintr-un coșmar, bărbatul își face un proces de conștiință care îl obligă la clarificări interioare importante: „Cât o să mai țină așa? Mă lăsasem manevrat, fusesem incapabil să schițez un singur gest în favoarea mea, mă târâse aici ca pe o valiză și, iată, frica și nesiguranța sporeau, riscul nu-mi mai producea nicio bucurie, mă aflam pe un teren străin, nedorit, iar șansele de a mă regăsi erau mai diminuate decât oricând. Pe de altă parte, ar fi fost absurd să nu recunosc că numai ea avea acea putere ciudată de a mă face să uit de toate, să nu-mi simt căderea, dar cât eram în preajma ei? Filipaș se străduia să fie tot mai mult acasă, părea că singurul lui scop în viață era s-o păzească pe Lena, și nu numai de mine, pe care mă trata cu indiferență, ca pe un obiect, ci de toată lumea, iar ea se lăsa păzită, nu se opunea capriciilor lui, vizitele inopinate n-o enervau, nu căuta să-l asigure că e momentul s-o lase în pace, părea că se mulțumește doar cu orele cât reușea să i se sustragă, iar întrebărilor mele, nu puține, nedumeririlor răspundea cu un invariabil: «Nu-ți ajunge atât? La ce ți-ar folosi alte amănunte?»”[14].

Tot ilicit rămâne –şi tot imoral, chiar dacă autorul îi găseşte în spaima de moarte cel mai bun alibi spre a nu a fi la fel de înjositor –, amorul dintre Robert Cassian şi Mara, prin care doctorul parcă doreşte cu putere să repete şi să-şi confirme iubirea pentru mama acesteia, Teodora, răscumpărând-o astfel de dincolo de moarte. Să fie amintirea Teodorei doar un pretext pentru amorul lui târziu, nesăbuit? Cine poate şti, căci deseori, în romanele „de dragoste” ale lui Augustin Buzura, frenezia iubirii este amestecată – dacă nu total sufocată sau înlocuită – cu frisonul fricii. Aici, bunăoară, cu frisonul fricii de moarte.

Cazuri şi „varietăţi”

Dar, nu o dată, în romanele lui Buzura răceala vine, surprinzător, dinspre femeie. Adică din regie. Femeia ațâță focul și tot ea îl domolește sau stinge cu brutalitate atunci când vrea. Înrudite cu Alejandra lui Sábato, femei precum Madeleine, Natalia, Lena, Ioana îi ademenesc pe bărbaţi să le urmeze până în miezul flăcărilor, ştiind că pe ele nu le cuprind şi mai ales nu le ard. Consumându-și iubirea cu… detaşare, Lena ne obligă numaidecât la comparaţia cu Ioana Olaru din „Refugii”, cea pe care nu degeaba Mircea Iorgulescu o numește „frigidă ațâțătoare”. Consolidarea iubirii este însă mai întotdeauna un proces laborios de „îmbunare” a voinţei bărbatului, iar el se petrece sub atenta oblăduire a femeii. Pe măsură ce bărbatul se dedă – şi se predă –, femeia devine tot mai lucidă şi mai sigură pe sine. Se poate simţi, aşadar, în cuplu, puternică şi liberă: nicio primejdie nu o mai paşte. Alta mai mare, trebuie spus, decât neîncrederea pe care o sădeşte fără să vrea în sufletul bărbatului. Căci, de îndată ce relaţia este zdruncinată de neîncredere, bărbatul îşi recapătă vigilenţa şi clarviziunea, iar iubirea se năruie, ca şi cum nici n-ar fi fost. Şocurile emoționale pot fi însă salutare, ele produc trezirea conștiinței bărbatului, iar mai devreme sau mai târziu îi aduc dezlegarea de femeie. Luciditatea lui nu este însă – de astă-dată – o victorie, este o înfrângere, iar bărbatul rănit se revoltă, devine violent. Să ne amintim scena de amor dintre părintele Serafim şi Natalia „ura şi furia cu care acesta se năpustise asupra ei”, convins că „nu o iubise niciodată”[15]. O năprasnică revărsare de ură şi vulgaritate, ilustrând întocmai teoria lui Freud, potrivit căreia pulsiunile sexuale şi cele ale eul-ui pot da naștere unei antiteze comparabile cu cea dintre dragoste şi ură. La un moment dat, ne atrage atenţia autorul, Pintea însuşi, o priveşte pe Lena cu ură.

Dar, dacă femeile sunt, în general, reci – uneori, pentru a-şi menţine luciditatea necesară în călăuzirea bărbatului spre deliberări interioare (cazul Ancăi Negru din „Recviem…”), alteori pentru că sunt inapte să iubească (asemănându-se cu un Visarion) –, bărbaţii, în schimb, sunt mai calzi şi se îndrăgostesc, chiar dacă amână cât pot – atunci când nu refuză categoric – îndrăgostirea. Mai bine zis, elanul îndrăgostirii. Cu atât mai mult după ce le vor fi atribuit femeilor la care s-au oprit calităţi atractive. Căci se întâmplă ca ei să le împodobească în taină cu ele și tot ei să se jeneze după aceea pentru acest exces. Fie că teama îi face reticenţi, fie pentru că au oroare de fals, iar pudoarea lor ascunde şi o exigenţă de autenticitate, îndrăgostirea nu se petrece firesc, adică involuntar, este cenzurată prin voinţă, de parcă bărbaţii ar vrea să își contemple din exterior propria îndrăgostire. De aceea îşi drămuiesc parcă senzaţiile. Socotesc că e mai prudent să şi le analizeze întâi în imaginaţie, să şi le controleze mental înainte de a-şi lua libertatea de a le trăi. Dar şi atunci o fac cu precauţie şi cumpătare, atât cât cred ei că pot să-şi permită, în funcţie de împrejurare. Iar ceea ce, în fine, simţurile înregistrează, memoria reţine, în timp ce exaltarea amoroasă este temperată interior printr-un soi de subtilă dezamorsare până când îşi pierde până-ntr-atât intensitatea, încât devine tolerabilă, adică admisibilă tocmai pentru ca dragostea să poată fi protejată. Tandrețea însăși este înfrânată, sacrificată adesea în numele delicateței, dacă nu se întâmplă să le-o refuze chiar femeile.

Timiditatea, blândeţea, vulnerabilitatea, dublate de un puternic autocontrol, în ciuda unei permanente măcinări interioare şi a luptei cu viaţa, sunt bunăoară trăsături cu care Buzura îi înzestrează pe protagoniştii săi Ştefan Pintea, Andrei Coman, Matei Popa. Toţi trei, bărbaţi cu suflet complicat, în aparență fragili şi neajutoraţi, care au nevoie de ataşament ca de aer, dar, atunci când trebuie, îşi dovedesc tăria de caracter. Nu sunt ofensivi, nu practică trivialităţile ademenirii, aşa cum fac adesea femeile în romanele lui Buzura. Aşteaptă cu răbdare – se lasă mai degrabă – să fie cuceriţi. Cel mult îi vin în întâmpinare femeii. Au mult farmec, pentru că sunt candizi şi sunt seducători fără a-şi da vreo silinţă să fie. Până să delibereze ei asupra dragostei, întorcând cu voluptate argumentele şi contraargumentele pe toate feţele, se îndrăgostesc de ei personajele feminine şi cititoarele. Construindu-le caracterul comun – atât de comun, încât ai crede că autorul se joacă uneori cu ideea de bărbat multiplicat –, autorul instituie în acelaşi timp o tipologie. Sunt, ca personaje, atât de bine forjaţi, încât, dacă autorul i-ar schimba oricăruia dintre ei destinaţia, plasându-l în locul altuia, în oricare dintre romanele sale, acesta s-ar deda în chip natural cursului ficţiunii fără a-şi pierde, prin aceasta, personalitatea.

Pe de altă parte, Buzura nu scapă nici aici ocazia de a-şi exploata artistic cunoştinţele de psihiatrie. La începutul unei relaţii de dragoste, bărbatul trecut prin experienţe traumatice poate avea trac, este inhibat, are dificultăţi în a se elibera de frică şi în a-şi dezactiva instinctul de autoapărare pus la grea la încercare de brutalităţile suportate anterior; altfel spus, dificultăţi, de a se regăsi spre a se putea încredinţa şi dărui. Într-un astfel de impas se pomeneşte, de pildă, Matei Popa, „ocnaşul” din „Recviem…”, îndrăgostit de frumoasa Estera: „Atingerea ei mă tulburase peste măsură: nu găseam cuvinte potrivite, mișcările îmi erau ezitante, un etern dialog între da și nu, iar nevoia de a o simți din nou mă deruta; mă încurajam că a sosit momentul acela, când nici un gest de-al ei nu mă va opri sau intimida, dimpotrivă, dar până la urmă tot nu aveam curaj, doream iarăși să înceapă ea, adică să simtă că nu pot, dar să știe că după aceea voi reacționa normal, nu mă voi lăsa surprins”[16]. În continuare, fineţea psihologului şi măiestria artistului se întrec în a pătrunde şi descrie  mişcările în profunzimile conştiinţei bărbatului şi a femeii, dornici să-şi regleze cât mai repede trăirile la aceeaşi temperatură, să dobândească încrederea şi armonia din care se înfiripă sufletul cuplului: „M-am apropiat de ea bucuros că străbătând mica suprafață ce ne despărțea, am izbutit să înving nu numai rezistența imensă a aerului, ci și propria-mi frică și îndoiala. I-am pus mâna pe gât, am tras-o spre mine și, cu un ultim efort, am sărutat-o pe creștet. Restul gesturilor le-a continuat ea; și-a vârât capul sub haină, cât mai aproape de piele și, mult timp, nu mi-a dat voie să mă mișc; prefera să rămână acolo, ascunsă, tremurând, umezindu-mi cămașa cu lacrimi care, de astă dată, nu mă mirau fiindcă simțeam și eu același lucru; plângea și pentru mine, se descărca nervos, mi-o luase iarăși înainte și-i eram recunoscător că grăbise apropierea noastră, tăiase cu un singur gest distanța ce ne separa. Mă simțeam copleșit de un sentiment nou, proaspăt: iată, în sfârșit, mi se deschiseseră brusc ochii spre lume și, după o alunecare continuă într-un spațiu ostil de la care mă contaminasem de spaimă, noapte, rugină și lașitate, aveam pentru ce să trăiesc și, deocamdată îmi ajungea; momentul mi se părea ireal, visat, asemeni amorțelii ce se risipea în amintire.”[17].

Această promisiune de înseninare va fi, din păcate, de scurtă durată, dovedindu-se mai apoi că ea nu fusese decât debutul unei tragice poveşti de iubire, cea mai frumoasă, după părerea noastră, dintre toate pe care le-a scris vreodată Augustin Buzura.

În paranteză fie spus, în același impas al neputinței, dar din cu totul alte cauze, rămase necunoscute, se află în prima noapte petrecută cu Lena însuși Sobaru în „Vocile nopții”. Să fie, oare, aceasta o mică amendă pe care autorul nu se abţine să nu i-o aplice, în trecere, orgoliosului „mascul”? Consecințele? Femeia îl va descoperi ulterior extrem de „posesiv”, „capricios” și plin de vulgaritate.

Afecţiune, suspiciune, ataşament

Cât despre nevoia bărbatului – aproape nevrotică – de afecţiune şi ataşament, aceasta este o temă pe care romancierul îşi construieşte şi dezvoltă cu mare folos proza, ilustrând – în toate romanele și pe multiplele planuri ale naraţiunii –, pe lângă bogăţia şi varietatea istoriilor de iubire, distincţia între dragoste și iubire. Bunăoară, părintele Serafim aspiră mai mult decât toate femeile la un loc care îi bulversează viața, să fie iubit de ele „mai întâi pentru sufletul său”[18]. Momentul de dezmeticire privind adevărata natură a sentimentelor Nataliei este, în fapt, şi începutul dramei sale: „Oricum, devenise şi mai conştient că ceea ce-i legase până atunci nu putea fi cu adevărat iubire şi, de aici, nu era greu de presupus că, într-o bună zi, interesul Nataliei pentru el putea să se dilueze sau chiar să dispară.”[19]. Aşadar, reproşurile la adresa femeii, nu vor întârzia: „dar din câte mi-am dat seama, nu te-a interesat în niciun fel sufletul meu, eu, cel puţin, nu-mi amintesc să fi venit vreodată vorba despre el.”[20].

Cu toate că alegerea lui, între Madeleine şi Natalia, părea să aibă temeiuri solide atunci când îi spunea acesteia „Logica te alege pe tine, sufletul şi trupul pe ea”[21], adică pe Madeleine, pentru care nutrea „sentimentul iubirii unice şi depline”, părintele Serafim cade încă o dată pradă îndoielii. Aceasta îl va conduce spre un adevăr încă mai dureros, şi anume că nici pentru Madeleine nu însemna sufleteşte nimic. Dar acest soi de scindare fără ruptură, care nu-i aduce câtuşi de puţin independenţa, lăsându-l practic ataşat, în viaţă şi în amintire, de una dintre cele două femei, ne aminteşte de Iustin Olaru, fostul soţ al Ioanei, recăsătorit, fără tragere de inimă, cu Codruţa. „Deocamdată Iustin nu ştie ce vrea”[22]. Și bine îl caracterizează Silvia, mama Codruţei. Numai că el nu va şti niciodată ce vrea. „Nu pot nici cu tine, nici fără tine”, îi va mărturisi Ioanei într-una dintre lungile sale scrisori în care va merge atât de departe cu sinceritatea, încât îi va descrie acesteia fără pudoare până şi cele mai intime momente petrecute cu Codruţa. O face din cinism? O face din ataşament? Din ataşament, cel mai probabil, Ioana rămânând pentru el persoana de maximă încredere. Între cei doi, însă, din păcate, rolurile nu se pot schimba nicidecum. Dacă în iubire certitudinea şi siguranţa sunt întotdeauna într-o relaţie de interdependenţă, „iubita” este persoana de ataşament care, la nevoie, îi poate aduce, provizoriu, bărbatului mângâiere în locul mamei. Autorul nu ne spune asta despre Iustin, dar Iustin nu este un alter ego al autorului, ale cărui mărturisiri ne conduc nu o dată spre o altă marcă sentimentală: iubirea maternă. Paradoxul este că Buzura insistă asupra iubirilor de resemnare mai ales atunci când ne livrează un bărbat puternic.

Convieţuirea pe furate

Dar, oricum ar fi, în ordinea afectivităţii sau a moralităţii, neîncrederea este la fel de periculoasă pentru iubire. În „Drumul cenuşii”, Adrian Coman îi rezumă Paulei cu exactitate cauza înstrăinării lor: „în relaţiile dintre noi îmi lipseşte buna-credinţă”[23]. Ștefan Pintea, la rândul său, va descoperi încetul cu încetul falsitatea Lenei, falsitate pe care o va interpreta ca pe un mod de autoapărare și îi va admira naturalețea cu care trece dintr-un rol în altul: „Apoi, după ce am reușit să petrecem mai multă vreme împreună, am ajuns la convingerea că este alcătuită dintr-o serie de chipuri distincte, unele complet opuse, ele însă având două elemente comune: o teamă dureroasă de singurătate și ceva ascuns, nelămurit, o dramă, o întâmplare obscură, tăinuită cu grijă: ea îi dădea siguranță, dar și remușcări, îi dicta atitudinile și rolurile menite să o îndepărteze de adevărata ei înfățișare, și tot acea dramă îi interzicea să se apropie de chipul râvnit; dar rolul cel mai ușor pentru ea, mai ales că nu ținea deloc să-și scoată în evidență vreo calitate sufletească, era acela de femeie de lume, din lumea bună, o inteligență autentică, sterilă, cu o înclinație pronunțată pentru vulgar și frust, rol interpretat nu o dată cu succes în fața oaspeților lui Filipaș; în umbra înfățișărilor ei, însă, presupuneam o căutare abandonată, o energie și o dorință frânte, deși la ce renunțase și când se produsese abandonul, n-am reușit să aflu.”[24].

Până şi Matei Popa din „Recviem…” va recunoaşte la un moment dat că iubirea pentru Anca, „singura în seama căreia îmi plăcuse să mă abandonez”[25], a fost umbrită de bănuiala că l-a trădat: „Cu riscul de a te supăra, trebuie să recunosc umilit că uneori te-am crezut de-a lor, trimisă anume să-mi afli sursele de informare, punctele vulnerabile, viitoarele dezvăluiri şi aşa mai departe”[26].

Bărbatul însă dovedeşte că poate avea şi el „simţuri imbatabile”, (aproape) ca femeia. Şi-atunci, ori pentru că a cunoscut trădarea în experienţe anterioare, ori pentru că e înzestrat să intuiască pericolul trădării de orice fel, este dispus mai curând să se îndrăgostească de calităţile morale ale femeii – verificate în realitate ori plusate în închipuire. De altfel, nu cred că există în romanele autorului vreo situație în care femeia să decadă fizic – atunci când e să decadă – din stima bărbatului. Ea va fi întotdeauna taxată moral. Fenomenul apare cu evidență la sfârșitul „Recviemului”, în ultima întâlnire pe care Elena Filipescu, acum  Friedmann, sosită după Revoluție, cu un convoi al Crucii Roșii germane cu ajutoare pentru România, o are cu Matei Popa. În această confruntare dureroasă, bărbatul nu mai simte decât, cel mult, „respingere”: „era ea, începeam să-i recunosc fiecare detaliu al corpului și totuși cea știută și simțită altădată cu întreaga ființă, până la disperare, lipsea, nu era înregistrată de memoria simțurilor…”[27] pentru că era refuzată moral.

Atâta vreme cât nu vorbim despre un Filipaş, Rafiroiu, Anton sau alţii ca ei, primitivi, posesivi, triviali, agresivi, curăţenia morală a femeii şi satisfacţia sufletească pe care aceasta i-o aduce pot fi în ochii bărbatului mai de preţ decât atracţia trupească. În romanele sale, Buzura demonstrează cu toate argumentele posibile că iubirea, da, se naște din instincte, dar trăiește prin tărie de caracter. De aceea, poate, bărbatul pare mai de calitate şi trezește categoric mai multă empatie decât femeia – căreia limbajul îi trădează insensibilitatea, inconstanța, asprimea –, cu toate că şi ea face figură de victimă, cel puţin la fel de frecvent. E posibil însă ca rănile sufletești ale femeii să fie atât de adânci și de ireparabile, încât autocontrolul asupra aparenței – ne referim la atitudine, la expresia verbală –, să nu mai survină la timp, aceasta fiind ultima preocupare a minții ei bulversate. De unde și senzația pe care ne-o dă că doar joacă „roluri”, adevărata ei simțire sufletească fiind, la rândul ei, interpretabilă. În ciuda iubirii pe care pretinde că o nutreşte pentru un personaj ca Helgomar – o veritabilă statuie a moralităţii –, să observăm, de pildă, cât de sinistru sună, şi cât de grav o descalifică pe Victoria Oprea sfatul transmis Codruţei: „Să joace puţin teatru, că, în general, la bărbaţi este suveran spiritul de posesiune absolută, nu iubirea”[28]. Brusc, atât ea, cât şi prietena ei, Ioana Olaru, cu care şi-l dispută, se dezvăluie a fi în preajma lui Helgomar două lamentabile păpuşărese. Ioana, e adevărat, nu este acum la prima abatere. Îşi schimbă adesea masca după împrejurări. Când labilă psihic, când duplicitară – autorul ne lasă să credem ce vrem –, Ioana îşi ia libertatea de a-şi căuta când pofteşte iubirea, pe faţă sau pe ascuns. Dovadă că iese întotdeauna, într-un fel, din legalitate pentru a intra, cu voia sau fără voia ei, în cupluri ilegale. Numai alături de Sabin, spune ea, „am avut tăria […] să mă declar liberă. Era ilegal totul însă această ilegalitate mi-a dat certitudinea că sunt cu adevărat iubită tocmai când aveam o teribilă nevoie de sentimentul ăsta”[29]. Nu întâmplător e campioană la facerea şi desfacerea triunghiurilor amoroase: Ioana–Iustin–Anton, Ioana–Anton–Sabin, Ioana–Iustin–Codruţa, Ioana–Helgomar–Victoria Oprea, extrem de multe, de altfel, în romanele lui Buzura. Şi sunt compuse adesea aleatoriu, ilustrând iubiri consumate sau nu. În „Orgolii”: Redman–Stela–Cristian, Elvira–Cristian–Stela; în „Vocile nopţii”: Filipaş–Lena–Ştefan Pintea, Ştefan Pintea–Lena–Sobaru; în „Drumul cenuşii”: Paula–Andrei Coman–Ana Maria; în „Raport…”: Darius–Ella–Marton, Natalia–Serafim–Madeleine, Serafim–Madeleine–Barbu, Serafim–Madeleine–Ion Poenaru, Serafim–Mara–Cassian Robert etc. etc.

Natalia din „Raport…” pare însă convinsă că această aptitudine de „a-ţi juca viaţa” – un defect moral din perspectiva omului de caracter – este o calitate şi i-o atribuie părintelui Serafim, pe care îl vede foarte bine făcând carieră de actor porno. Spusele ei sună mai rău ca o glumă proastă. Dar, în realitate, alte calităţi, bărbatului frământat de adevărul iubirii, nu-i găseşte. Să fie femeia lipsită de înţelegere emoţională? Să fie aceasta proba unei disonanţe cognitive?

Tot pe furate are loc şi convieţuirea cuplului Estera-Matei Popa. Numai că, de astă dată, relaţia de iubire este motivată şi susţinută moral: se construieşte odată cu planul de evadare din lagărul României comuniste, peste Dunăre, aceasta fiind hotarul dincolo de care cei doi îndrăgostiţi speră să-şi câştige libertatea. Dar, neputând fi destabilizat prin diversele încercări venite din mediul exterior, acest cuplu exemplar va fi în cele din urmă lichidat. Va supravieţui însă în paginile „Recviemului…” – romanul „total” al lui Augustin Buzura –, pentru a perpetua una dintre cele mai puternice poveşti postbelice despre puterea sacrificiului în iubire şi despre libertate.

E de mirare că niciun regizor român nu a găsit până acum – sau nu a ştiut să descopere – în episodul trecerii Dunării miza unui scenariu cinematografic în toată bogăţia de semnificaţii pe care o oferă textul, cu încărcătura istorică, politică şi morală, cu mesajul anticomunist şi antitotalitarist, cu extraordinara tensiune psihologică şi forţă artistică.

Cuplul conjugal

Dar, revenind la vocaţia feminină pentru roluri, pentru teatru, aceasta falsifică relaţiile dintre parteneri, distruge stabilitatea cuplului conjugal şi ambianţa căminului dominată, dacă nu de răceală şi de certuri iscate din nimic, de o „linişte artificială”. Scenele de familie, multe şi triste, au şi ele un rol, deloc minor: în intimitatea lor, personajele îşi scot, îşi pun sau îşi smulg unele altora măştile. Într-o astfel de scenă, Andrei Coman îşi contemplă soţia, pe Paula, într-un climat de răceală pe care ea îl instituie: „o străină tânără, aflată din întâmplare în casă, o necunoscută a cărei siguranţă şi nelinişte mă nedumereau”. Şi în continuare, autoanaliza, procedeu la care Buzura îşi supune aproape toate personajele destinate rolurilor principale: „îmi ziceam că toată alcătuirea aceea, cunoscută şi necunoscută în acelaşi timp, mă cheamă pe o lungime de undă străină mie, că în realitate eu sunt cel vinovat de răceala şi distanţa dintre noi, de singurătatea ce ne îndepărta cu fiecare zi mai mult”[30].

Cuplul acesta, vrea să spună autorul, nu mai are nicio şansă, a înghețat în el orice comunicare pentru că femeia a ieşit din proiect: „Paula era la curent cu proiectul meu (de a pleca într-o vacanţă, la voia întâmplării, pentru a medita asupra «biografiilor şi romanului», n.n.), dar când o invitasem cu disperare să mă însoţească se mulţumise să râdă”[31]. Iar femeia, odată decăzută, gestica, fizionomia, vocea, cuvintele ei îi oferă bărbatului un nesfârșit spectacol de vulgaritate. Dar până și atunci când îmbrățișează cauzele bărbatului, sprijinindu-l într-un proiect comun de reformă interioară și de perfecționare morală, rareori se întâmplă ca femeia să se predea de tot sufletește. Departe de a fi o ingenuă, o trădează mereu preocuparea pentru simulare. Este prea vigilentă să nu piardă nimic din ea. De parcă ar simţi tot timpul alcătuirea cuplului, precară şi provizorie: subminată de conjunctură, bulversată de neîncredere şi ameninţată de exagerat de multe antracte şi roluri. Căminul conjugal este de obicei pustiu, lipsit de armonie, locul sterp în care perechea nu dă rod. Pe lângă doctorul Cristian, din „Orgolii”, credem că numai doi dintre protagonişti – doctorul Robert şi Darius din „Raport…” – pot fi rememoraţi în scene de familie alături de copii. În rest, intimitatea este rece, sterilă, căminul conjugal este punctul existenţei cel mai vulnerabil, întotdeauna ameninţat, dacă nu spulberat de eşec.

*

Întâmplător sau nu, caracterul discontinuu al naraţiunilor, întoarcerile şi apoi revenirile din trecut concordă parcă în paginile romancierului cu instinctul bărbatului de a fugi acasă. „Acasă” nefiind căminul conjugal, ci casa părintească, unicul loc din lume capabil să-i redea încrederea și siguranța de sine. Mai presus de dramele vieții, intime, familiale, sociale, mama rămâne persoana de atașament, la rândul ei unică, întruchipând iubirea divină. Pe câtă vreme adevărata familie este cea compusă triangular: mamă, tată, fiu. Prin puterea iubirii, aceasta preia adesea responsabilităţile şi reface familia eşuată a protagonistului. Cuplul părintesc este expresia iubirii absolute și a maximei moralități.

Tatăl este aspru. De o asprime, însă, care ascunde sfiala. Astfel îl descriu mărturiile scriitorului pe părintele său, care inspiră, fără îndoială, în romanele lui Buzura, multe şi brave personaje masculine: „Nu-mi amintesc să mă fi mângâiat vreodată. Avea o neobişnuită jenă în a-şi exprima sentimentele. Întâmplările minereşti, atât de frecventele accidente şi numeroşii oameni morţi le expedia în câteva cuvinte, ca nu cumva să ne sperie.”[32]. Ca pater familias, îl aflăm mereu alături de fiu în toate împrejurările. Bunăoară, în „Raport…”, el este cel care gestionează situaţiile de criză, el este protectorul fiului, asemenea Tatălui divin. Ţine laolaltă familia, menajează toate sensibilităţile şi asigură indestructibilitatea ei. Ilustrativ, de pildă, este momentul întâlnirii dintre Darius şi Ella în casa părintească, după declanşarea tragediei lor.

Iar dacă tatăl este protector, iubirea luminoasă şi necondiţionată se naşte şi renaşte necontenit din înţelegerea, puterea de sacrificiu şi dăruirea mamei. Ea este cea mai vrednică de iubire, pentru că iubirea ei este cea mai adevărată.

Dezertarea lui Darius de pe front simbolizează deopotrivă întoarcerea fiului pe calea adevărului şi a iubirii. Cu icoana iubitei la piept, călăuzit de părinţi: „Mergeam însoțit de chipul tatii și, foarte aproape, la doi pași în urmă, mama, în ciuda contururilor ferme, tăcută și uneori chiar îmi rarefia întunericul, mă ajuta să văd dincolo de mizeria și urâtul în care mă aruncasem de dragul Ellei. Mama, ciudat, nu-mi lăsase în memorie cuvinte, întâmplări, zbateri dramatice, ci numai gesturi, căldură și o puternică senzație de certitudine, de chemare «Mai e puțin, încearcă, nu te lăsa!»”[33].

Are dreptate Sábato când spune că întotdeauna cheia romanului este undeva în biografia scriitorului. Nu trebuie căutată în altă parte.

Note:

[1] Augustin Buzura, „Teroarea iluziei” (Convorbiri cu Crisula Ștefănescu), Editura Polirom, Iași, 2004, pp. 184-185.

[2] Idem, „Raport asupra singurătății”, Editura Polirom, Iași, 2009, p. 100.

[3] Ibidem, p. 103.

[4] Ibidem, p. 91.

[5] Idem, „Orgolii”, ediția definitivă, seria „Opere complete”, Editura Rao, București, 2016, p. 341.

[6] Georges Poulet, „Metamorfozele cercului”, traducere de Irina Bădescu și Angela Martin, Editura Univers, București, 1987, p. 201.

[7] Augustin Buzura, „Recviem pentru nebuni și bestii”, ediția definitivă, seria „Opere complete”, Editura Rao, București, 2013, p. 57.

[8] Ibidem, p. 272.

[9] Ibidem, p. 264.

[10] Ibidem, p. 265.

[11] Idem, „Vocile nopții” , ediția definitivă, seria „Opere complete”, Editura Rao, București, 2015, p. 197.

[12] Ibidem, p.196.

[13] Ibidem, p.197.

[14] Ibidem, p. 217.

[15] Idem, „Raport asupra singurătății”, ed. cit., p. 92.

[16] Idem, „Recviem pentru nebuni şi bestii”, ed. cit., p. 411.

[17] Ibidem, pp. 411-412.

[18] Idem, „Raport asupra singurătății”, p. 92.

[19] Ibidem, p. 89.

[20] Ibidem, p. 91.

[21] Ibidem, p. 91.

[22] Idem, „Refugii”, Editura Gramar, București, 1992, p. 391.

[23] Idem, „Drumul cenușii”, Editura 1001 Gramar, București, 2000, p. 222.

[24] Idem, „Vocile nopții”, ed. cit., pp. 211-212.

[25] Idem, „Recviem pentru nebuni și bestii”, ed. cit., p. 37.

[26] Ibidem, p. 356.

[27] Ibidem, p. 606.

[28] Idem, „Refugii”, ed. cit., p. 391.

[29] Ibidem, p. 394.

[30] Idem, „Drumul cenuşii”, ed. cit., p. 47.

[31] Ibidem, p. 46.

[32] ?????, pp. 72-73

[33] Idem, „Recviem pentru nebuni și bestii”, ed. cit., p. 167.