Cristina Sărăcuț:
Ceea ce face volumul creditabil este reuşita analizei mentalităţilor din sistemul şcolar preuniversitar românesc. Cauza majoră a crizei, crede autorul cărţii, constă în mecanismul caragialian al reformelor care au unicul merit de a nu aduce nimic nou.
„Clonele învăţământului românesc – un experiment al urii faţă de valori: contra educaţiei triumfaliste de astăzi”, Editura Egumenia, Galați, 2016
Să mai vrei (şi vrei!) să scrii despre criza educaţiei într-un spaţiu geografic şi cultural în care nu puţine sunt exemplele când graniţele dintre o lucrare originală şi una plagiată se negociază îndelung este, fără dubii, o dovadă a unei predispoziţii funciar idealiste. Eticheta aceasta se poate atribui şi autorului (şi) cărţii „Clonele învăţământului românesc – un experiment al urii faţă de valori: contra educaţiei triumfaliste de astăzi”. Volumul are ambiţia de a chestiona problema crizelor din învăţământul românesc, punând în lumină tipologia profesorilor implicaţi în predare. Sergiu Ciocârlan oferă o hartă cinică, dar autentică, a tipurilor de profesori care (se) predau azi în şcolile autohtone. Autorul construieşte un model pedagogic puternic infuzat de ideologia biblică, dar sfârşeşte, din fericire, prin a depăşi capcana tezismului pe care tocmai îl incriminează.
Ceea ce face volumul creditabil este reuşita analizei mentalităţilor din sistemul şcolar preuniversitar românesc. Cauza majoră a crizei, crede autorul cărţii, constă în mecanismul caragialian al reformelor care au unicul merit de a nu aduce nimic nou. Experimentul pedagogic rulat în ultimele decenii în spaţiul şcolii are drept finalitate nota şi nu lecţia. Învăţarea devine astfel un show la finele căruia aflăm – copii, părinţi, profesori – cine e bun şi cine e rău: „Copiii trebuie să meargă la şcoală pentru că un catalog trebuie umput cu note, ca apoi să se ştie cine sunt cei buni şi cei răi”.
În distribuţia acestui spectacol se află, în principal, două grupe de participanţi, clasificate după abilitatea de a răspunde fragilei întrebări „De ce e frig în frigider?”. În răspunsul lor unii profesori creditează siguraţa şabloanelor, alţii incertitudinea creativităţii: „Fiecare om este şi adult, şi copil. E foarte greu ca adultul să piardă în faţa copilului. Domeniul luptei este inima mea. Sau inima ta. În aceeaşi inimă încap doi: cel confiscat de seriozitate şi de toate convenţiile acestei lumi, dar şi cel ingenuu, creativ, nerăbdător să întrebe, să primească şi să dea răspunsuri dintre cele mai curajoase, chiar dacă uneori greşite”.
Funcţionarii din prima categorie sunt şi adepţii reţetei succesului. Profesorii funcţionari caută biruinţa cu orice preţ: „Profesorul urăşte să se vadă pe sine însuşi. De aceea el este un sârguincios «salahor» pe aceste şantiere de imagine ale Şcolii. Ca să nu se întâlnească pe sine, el munceşte încordat, asudat, dezvelit pînă la brâu, stârnind admiraţia protocolară a vizitatorilor învăţământului românesc. Rolul său este acela de a «produce» imaginea Şcolii şi a profesorului-model, ceea ce îl onorează, mai mult, îi conferă o aură de «biruitor». Acest tip de funcţionar al sistemului public de educaţie este în primul rând un om al hârtiei: „Pe profesorul-funcţionar îl interesează să aibă portofoliul cu toate documentele aranjate aşa cum este precizat în opis, să întocmească procese-verbale, să participe la consilii profesorale şi cercuri pedagogice, să obţină rezultate la concursuri şi evaluări naţionale. Dispoziţia de a fi profesor nu are nimic a face cu toate acestea”. Principiile activităţiii lui se reduc, de multe ori, la ceea ce am putea numi o „predare cuminte”, care respectă întru totul programa: „Profesorul-funcţionar se aşază la catedră şi dictează lecţia, uneori scrie la tablă, este în general aspru la note, ameninţă, nu apreciază deloc nivelul clasei, nu încurajează schimburile de idei, dialogul cu elevii”. Finalitatea muncii sale este producţia serializată, robotizarea unor generaţii şi perpetuarea unui model de comunicare păguboasă prin distanţa pe care o impune între profesor şi elev. Cum poate ajunge cineva un profesor-funcţionar? Răspunsul lui Sergiu Ciorcârlan este cu atât mai credibil, cu cât vine din partea unui autor, el însuşi profesor: funcţionarul este, deci, acel profesor care şi-a pierdut „dispoziţia de a fi profesor” şi care devine intempestiv adeptul vieţii mediocre, cînd „orice îi depăşeşte limita înţelegerii educaţiei îl tulbură într-un mod neconstructiv”.
De cealaltă parte se află profesorul, susţinătorul răspunsurilor creative obţinute cu preţul nesiguranţei reţetei. Ca să-l definească, Sergiu Ciocîrlan reciteşte povestea lui Oscar Wilde, „Prinţul fericit”. Să fii profesor înseamnă să ai „dispoziţia de a fi profesor şi de a te coborî la neputinţele elevilor” şi, nu în ultimul rând, din cauza acestei dispoziţii, „să fii aruncat la gunoi de către un sistem în care nu contează decât însemnele exterioare: rubinul, safirele, foiţele de aur”. Un astfel de profesor construieşte în afara programei, dar nu împotriva ei, aşa cum o face chiar autorul cărţii atunci când descrie două soluţii didactice pentru orele de literatură – jurnalul iubitorului de literatură şi atelierul de poezie. Mai mult, acest profesor are dispoziţia de a trăi şcoala „ca pe aventura vieţii lui”. El renunţă la a considera elevul un sclav căruia să-i ceară să fie obedient: „Suntem profesori atunci când ne îmblânzim şi nu mai pretindem supunere”.
Aceste două categorii de profesori individualizate cu acribie de către Sergiu Ciocârlan ar putea popula cu succes cele două unversităţi evocate în celebrul roman-eseu al lui Robert Pirsig, „Zen and The Art of Motorcycle Maintenance” („Zen și arta reparării motocicletei”): prima universitate (universitatea adevărată) este o stare a minţii, întruchipată de o dispoziţie a corpului de profesori, constituit în timp, spre reflecţie, în timp ce a doua universitate înseamnă doar un sistem administrativ care nu poate preda şi nu poate genera cunoaştere. Suprapunerea rămâne facil de urmărit. Profesorul îşi găseşte locul în prima universitate, aşa cum funcţionarul deserveşte salutar mecanismul celei de-a doua.
Nu ştim dacă destinul cărţii „Clonele învăţământului românesc” va semăna cu cel al volumului publicat în 1974 de filosoful american, volum care a schimbat mentalitatea unor generaţii (George Steiner îl compară cu „Moby Dick”, Robert Redford îi cere lui Robert Pirsig să-i cedeze drepturile pentru un scenariu de film şi este refuzat, iar, azi, textul este recomandat de către revista „Forbes” pentru educaţia tinerilor antreprenori). Un lucru este însă previzibil: cartea lui Sergiu Ciocârlan are şansa de a crea o breşă în vitrina unei Şcoli de (prea) mult timp umplute cu manechine şi de a lansa dezbaterea despre adevărata datorie a vieţilor noastre de profesori.