Cosmin Borza:

Demersul polemic din „Rețeaua modernităților” nu are o finalitate negatoare, ci, dimpotrivă, afirmativ-recuperatoare: lectura non-ideologică, aproape tradițională metodologic, din studiul lui Matei Călinescu este reabilitată. O adeziune interpretativă cu atât mai semnificativă, cu cât noua generație de critici – în a cărei primă linie valorică se plasează, fără îndoială, Teodora Dumitru – a fost acuzată nu o dată de prezenteism și de idiosincrazii ideologice.

 (EPAPER revista Cultura)

Teodora Dumitru, „Rețeaua modernităților. Paul de Man – Matei Călinescu – Antoine Compagnon”, Editura Muzeul Literaturii Române,
București, 2016

Dacă – așa cum am încercat să susțin în recenzia din nr. 9 al revistei „Cultura”  – „Modernitatea politică și literară în gândirea lui E. Lovinescu” implică mize „reformiste”, provocând o revizuire de substanță a receptării modernismului (românesc), a doua carte din 2016 a Teodorei Dumitru, „Rețeaua modernităților”, pledează pentru o „contrareformă” în perceperea modernității artistice. Apărate sunt aici abordările canonice, polemica îndreptându-se împotriva perspectivelor mai atrăgătoare conceptual, dar de o valoare epistemologică în mod cert inferioară.

Aparent, protagonistul acestui studiu este Antoine Compagnon, capitolul dedicat teoriilor sale critice („De la paradoxurile modernității la antimodernitate”) ocupând jumătate din paginile volumului. În fapt, profesorul și criticul francez poate fi – la fel de bine – catalogat drept „antagonistul” cărții. Într-un loc, Teodorei Dumitru subliniază că noutatea promisă de autorul „Antimodernilor” este doar mimată, altundeva, anunță că argumentele sale „slăbesc, în loc să consolideze” conceptele, iar, în „Concluzii”, notează fără echivoc: „«Paradoxul» teoriilor lui Antoine Compagnon este, în sumă, acela că, atunci când sunt originale, teoriile lui nu sunt funcționale și, invers, acolo unde sunt funcționale, le lipsește originalitatea”. Deși par ireverențioase, asemenea evaluări critice nu sunt decât rezultatul unei analize comparative – conduse minuțios, dar nu miop sau tendențios – între principalele teoretizări retrospective (după cel de-al Doilea Război Mondial) ale modernității culturale, aparținându-le lui Paul de Man, Matei Călinescu, Antoine Compagnon, fără a le neglija, totuși, nici pe cele semnate de Hugo Friedrich ori de Harold Bloom.

Coroborând reflecțiile din două eseuri demaniene („Istorie literară și modernitate literară”, respectiv „Lirică și modernitate”) publicate în volumul „Blindness and Insight” (1971), Teodora Dumitru atestă originea celei mai influente definiții a modernității în relația sa de conviețuire/ interdependență paradoxală cu timpul/ istoria. „Pendularea anxioasă” între „disociere și coabitare” îi servește lui Paul de Man ca probă esențială a invalidării relevanței atât a pozitivismului istorist, cât și a celui formalist sau structuralist. În schimb, raportarea ambivalentă a literaturii la istoria contingentă devine argument central în cărțile lui Matei Călinescu: „Fețele modernității” (1977) și „Cinci fețe ale modernității” (1987). Dezvoltând o lectură „infidelă” a ideilor lui Paul de Man (de neratat sunt paginile ce abordează modul în care teoreticianul de origine română îl contestă confirmându-l și îl atestă infirmându-l pe deconstructivistul belgiano-american!), Matei Călinescu revalorifică istorismul și sociologia literaturii pentru a formula deja clasica definiție a modernității dialectice: „în cursul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, a apărut o sciziune ireversibilă între modernitate în sens de etapă în istoria civilizaţiei occidentale – rod al progresului ştiinţific şi tehnologic, al revoluţiei industriale, al valului de schimbări economice şi sociale produse de capitalism – şi modernitate în sens de concept estetic. De atunci, relaţiile dintre cele două modernităţi au fost în mod ireductibil ostile, permițând însă şi chiar stimulând o diversitate de influenţe reciproce, cu toată furia lor de a se distruge una pe cealaltă”. Forța explicativă a acestei perspective teoretice este atât de amplă, încât – demonstrează Teodora Dumitru – ea ajunge „genul proxim” care transformă „fețele” (modernismul, avangarda, decadența, kitschul, postmodernismul) în simple „specii” cu trăsături distinctive adeseori interșanjabile.

Ba mai mult, studiul lui Matei Călinescu devine curând un reper canonic al interpretării modernismului/ modernității literare, Antoine Compagnon urmându-l întocmai (nu doar în spirit, ci, uneori, în stil și chiar în literă) prin „Cinci paradoxuri ale modernității”. Această carte, considerată de autorul francez însuși „o scriere de tip manual, bazată pe compilație”, n-ar fi scăpat – într-un studiu condus de un cercetător mai caustic – de acuza de plagiat. Precaută, Teodora Dumitru nu riscă să-și deturneze analiza înspre o astfel de sentință, fiindcă întreg său efortul argumentativ se va concentra pe informarea minuțioasă a unei dezvăluiri poate mai „scandaloase”: schimbarea de viziune de la „Cele cinci paradoxuri ale modernității” (1990) la „Antimodernii” (2005) e „importantă, însă nu și complexă, în sensul că teoria modernității din prima lucrare e convertită brut, fără reglaje suplimentare într-o teorie a antimodernității”. Promovând o perspectivă „etic-psihologizantă” și ideologică, aplicată, deci, la biografia intelectuală a autorilor abordați, dar ignorantă în raport cu opera lor literară, Compagnon impune o „reformă nominală, formală”, adică doar califică diferit (prin apelativul „antimoderni”) aporiile/ dialectica creatorilor moderniști descriși (într-un mod similar până la identitate cu Paul de Man și Matei Călinescu) în „Cele cinci paradoxuri…”. Iar atunci când – din rațiuni explicative și delimitative – teoreticianul francez încearcă să precizeze termenul rezultă o echivalare tacită (chiar dacă respinsă declarativ) a „antimodernului” cu „paseistul”, „retrogradul”, „tradiționalistul”, „conservatorul”, „reacționarul”, „antiprogresistul”, ca și cum Baudelaire, Proust, Flaubert, Balzac ș.a. nu ar fi fost marii „inovatori” și „învingători” ai modernității estetice. „Inconsecvențele terminologice și falsele distincții” (cum se intitulează un subcapitol) care afectează conceptualizarea celor șase însușiri prin care Compagnon identifică „antimodernii” („contrarevoluționarismul”, „anti-Iluminismul”, „pesimismul”, „doctrina păcatului originar”, „sublimul” și „vituperația”) sunt devoalate de Teodora Dumitru cu o acuitate critică lipsită de orice inhibiții, de care nicio altă „vedetă” a lumii literare occidentale nu știu să fi avut parte în cultura autohtonă contemporană.

Totuși, cum anticipam, demersul polemic din „Rețeaua modernităților” nu are o finalitate negatoare, ci, dimpotrivă, afirmativ-recuperatoare: lectura non-ideologică, aproape tradițională metodologic, din studiul lui Matei Călinescu este reabilitată. O adeziune interpretativă cu atât mai semnificativă, cu cât noua generație de critici – în a cărei primă linie valorică se plasează, fără îndoială, Teodora Dumitru – a fost acuzată nu o dată de prezenteism și de idiosincrazii ideologice.