Ruina istoriei, temelia literaturii

Cosmin Borza

Doris Mironescu, „Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică”, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2016

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 1 (557), 5 ianuarie 2017:

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-1-2017

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_1_557_web.pdf

 

De două ori reprezentativă pentru critica românească tânără este cea mai recentă carte a lui Doris Mironescu. Mai întâi, pentru că „Un secol al memoriei” cuprinde o colecție de studii concepute inițial (majoritatea) pentru un circuit academic internațional. Vechea antologie de cronici și eseuri cu tematică ori relevanță preponderent, dacă nu exclusiv, națională lasă astfel locul unei „critici de export” (Andrei Terian), prin care literatura română intră în dialog cu domenii de interes şi cu perspective analitice aparent „străine” de cultura autohtonă. Mai apoi, fiindcă respectivul import metodologic nu este tributar unei mode critice imediat contemporane, ci suferă un proces vădit de „îmblânzire”, anume de adaptare la orizontul de receptare românesc.

Considerând „memoria culturală” – conceptul formulat de Aleida și Jan Assmann – un model interpretativ salutar pentru revitalizarea studierii literaturii secolului al XIX-lea (evaluată prea adesea drept un capitol de istorie literară deja soluționat), Doris Mironescu refuză să-și limiteze demersul critic la o analiză strict ideologică, sociologică sau de istorie a mentalităților. În „Un secol al memoriei”, relevanța clasicei distincții dintre operele literare „de merit și cele de serie” este în repetate rânduri nu doar valorificată tacit, ci și afirmată apăsat, după cum, deși tot mai mult contestată astăzi, lectura „imanentă”, „apropiată”, atentă la particularitățile formale și compoziționale, stilistice și retorice, ale textului literar, rămâne tutelară. În acest mod, problematizarea conceptelor centrale ale secolului al XIX-lea („un secol al intensificării problematicii identitare, ceea ce îl obligă să fie un secol al memoriei”, „un laborator al modernității”, „o epocă de maximă centralitate canonică, cea care fixează atât reperele identității majore, cât și marile modele literare românești”) – canonul, clasicitatea, mitul, modernitatea, tradiția etc. – trece dincolo de simpla deconstrucție, înspre o redefinire autentică, intrigantă inclusiv pentru dezbateri culturale de actualitate.

Doris Mironescu alege să definească literatura ca „mediu al constituirii, circulației și mutațiilor memoriei culturale”, acordând autorilor români de secol XIX șansa de a fi receptați prin grile analitice de obicei încuviințate doar celor exponențiali pentru veacul următor. Prin urmare, calitatea de creatori literari o dobândesc – în viziunea tânărului critic și universitar ieșean – doar scriitorii „moderni”, capabili să se raporteze lucid, critic, problematizant, la identitatea comunitară a vremii lor (presupusă a fi „naturală”, în fapt un construct „oficial”, manipulat și manipulabil ideologic-politic). Structuri ambivalente, „amfibie”, acești scriitori codifică „tensiunile culturale și identitare ale epocii” și contribuie la constituirea sau la consolidarea unei identități colective în aceeași măsură în care îi chestionează și relativizează perpetuu validitatea sau reprezentativitatea. Ei defetișizează istoria, denunță miturile naționaliste, precum și istoricitatea/ artificialitatea memoriei ori a discursului despre trecut, pentru a facilita – prin înscenări literare nu o dată surprinzător de subtile – întemeierea unei așa-numite comunități „textuale”, „alternative”.

De aceea, simpla inventariere a miturilor sau emblemelor comunitare din scrierile secolului al XIX-lea rămâne o operațiune perdantă, menită a confirma clișee perceptive despre epocă, în schimb o „lectură atentă la mijloacele de constituire” a lor oferă deschiderile interpretative necesare. E chiar ceea ce Doris Mironescu propune în cele douăsprezece studii de caz din „Un secol al memoriei”. Spre exemplu, în opoziție cu naivele, deci conformistele, balade istorice ale lui Bolintineanu sau cu decizia lui Ion Heliade-Rădulescu de a-și suspenda epopeea hagiografică „Mihaida” după ce „află că eroul său săvârșise acte politice nerecomandabile, care îl arătau un imperfect amic al poporului”, mulți bonjuriști (ilustrați de Alecu Russo în „Studie moldovană”) conștientizează și tematizează ruptura față de trecut, ambiguitatea poziționării în raport cu istoria, exprimând o „identitate culturală complicată”. Tot astfel, destule dintre prozele de călătorie pașoptiste, narațiunile „domestice”/ „licențioase” ale lui Păstorel Teodoreanu ori poeziile pe tema ruinelor semnate de Grigore Alexandrescu, Alexandru Macedonski și Mihai Eminescu dezvăluie – dincolo de retorica nostalgic-naționalistă – clivajul dintre trecut și prezent, dintre natural și cultural, dintre istorie și literatură, dintre națiune și individ, dintre rolul comunitar-mesianic delegat artei și limitele ei structurale. Tocmai de aceea, în partea finală a volumului, unde autorul chestionează atracția exercitată de veacul al XIX-lea asupra romanului românesc al anilor 2000, se putea reclama mai limpede bovarismul autorilor mileniului III de a proiecta în epoca romantică un spațiu al „armoniei”, al „autorității recunoscute”, o „perioadă de relativă liniște politică și de încredere în viitor, un model dezirabil de echilibru social”.

Și mai simptomatice pentru mizele cărții lui Doris Mironescu sunt, firește, capitolele dedicate „clasicilor” Creangă, Caragiale, Eminescu. (În paranteză fie spus, dacă absența referințelor la alți scriitori transilvăneni se poate argumenta prin slaba lor relevanță pentru problematicile volumului, rămâne, cred, nejustificată lipsa unei analize consacrate lui Slavici). Autorul „Amintirilor din copilărie”, citit până astăzi prin medierea memorabilei caracterizări călinesciene – „poporul român însuși, surprins într-un moment de genială expansiune” –, este redefinit prin reliefarea ingenioasă a strategiilor de figurare a publicului receptor avut în vedere („cititorul încifrat în text”). Rezultă un Creangă „poporan” într-un sens complet inedit, anume un scriitor care își cultivă deodată autohtonismul și „universalitatea” în răspăr față de „canonul retoric al literaturii patriotice, introducând în el ironia, aluzia, eufemismul, reticența”. Cu egal interes se citesc și paginile ce prezintă înstrăinarea eminesciană de vârsta de aur a miturilor comunitare, implicând o pertinentă reinterpretare a poemului „Călin (file din poveste)”, dar mai ales cele despre „ultimul” Caragiale, din etapa berlineză, adept al unei proze antimimetice, care desconsideră programatic „reprezentarea societății și a «mentalităților»” pentru a profila o imagine ambivalentă a Balcanilor, „caracterizată atât prin condamnare morală, cât și prin apreciere efectivă”. Nu întâmplător, în secțiunile de critică a criticii, pornind de la Maiorescu și, în special, de la Ibrăileanu, Doris Mironescu demonstrează cum – în timp – noțiunea de „scriitor clasic” se distanțează categoric de orice conformism social, politic, naționalist.

Alături de cărțile Teodorei Dumitru și de cea a lui Adrian Tudurachi, „Un secol al memoriei” confirmă că 2016 a fost un an excelent pentru noua generație critică românească.