Rigoare și sobrietate

George Apostoiu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 1 (557), 5 ianuarie 2017:

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-1-2017

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_1_557_web.pdf 

 

După un an atât de frământat, a sosit timpul să părăsim senini terenul de dispute politice mărunte și să gândim viitorul nostru în această lume mereu în schimbare. Prea multele campanii ne-au sleit puterile și ne-au îndepărtat de esențial. Avem un parlament nou și, când scriu, se duc bătălii pentru constituirea unui guvern nou. Îl vom avea, în final, pentru că țara trebuie guvernată.

Rătăciți în capitalism

Indiferent de locul unde trăiesc, de munca pe care o fac, întrebați, românii răspund că țara nu se află pe un drum bun. Ei și-au pierdut încrederea în politică, iar drama pe care au trăit-o a fost produsă de golirea de sens a ideii de democrație și de libertate. Întoarcerea la capitalism s-a făcut prin distrugerea fundamentelor morale ale societății. Avem democrație, dar nu mai știm la ce ne este de folos. Avem libertate, dar alegem să fim supuși. De fapt, ne-am trezit în capitalism când acesta începea să nu le mai dea satisfacții nici capitaliștilor vechi. Se spunea cândva că mai degrabă aștepți sfârșitul lumii decât pe cel al capitalismului. Se schimbă și lumea, și capitalismul. În volumul „Le capitalisme a-t-il un avenir?”/ „Are capitalismul un viitor?” (Poche, 2016), apărut sub îngrijirea lui Immanuel Wallerstein, sociolog, istoric al capitalismului, și Randall Collins, profesor la Universitatea din Pennsylvania, universitari prestigioși analizează limitele atinse de capitalism în societatea contemporană, limite produse de contradicțiile și dezarticulațiile sistemului politic mondial, de fenomenul externalizării costurilor sociale, de gravele consecințe al degradării mediului etc. Toate, susțin autorii, obligă la imaginarea unei alternative, a unui ,,succesor” credibil al acestui sistem mondial.

Avem o șansă

Eșecurile în politică, oriunde se produc, conduc la schimbări drastice. La noi, în ciuda evidenței rezultatelor din alegeri, politicienii se ostenesc cu tot felul de combinații care să permită o posibilă aritmetică a alianțelor alta decât cea firească. Ne obișnuim greu cu legea, risipim ușor omenia, democrația rămâne o idee. Guvernarea cere responsabilitate și rigoare, înțelepciune și sobrietate. Experiențele de până acum ne obligă să punem diagnosticul corect bolilor prin care a trecut politica românească și să le găsim leacul. România și-a pierdut glasul în noile familii în care a intrat, cea militară reprezentată de NATO, cea economică – de Uniunea Europeană. Să încercăm să redevenim optimiști. Avem o șansă să construim altfel viitorul. Românul este inventiv, țara este (încă destul de) bogată, în istoria lor, și românul, și țara lui au trecut prin mari răscruci.

Proiectul de țară

O obsesie a unor cârmuitori de azi este cea a unui nou proiect de țară. A fost lansat unul, pentru care s-au găsit doar câțiva lăudători, care trimite la nevoia de modernizare a țării. O astfel de nevoie este veche și imperativă. Să nu ne sfiim să recunoaștem că stadiul în care se află acum societatea românească impune ca orice proiect să pornească de la refacerea demnității naționale. Ţara trebuie așezată pe temelia legii și autorității statului. Nu putem reforma statul dacă nu ne împăcăm cu propria noastră istorie. În 1989, România avea visteria plină. După numai 20 de ani, datoria publică se ridicase la 78 de miliarde de euro; cu doi-trei ani în urmă depășiserăm suta de miliarde. Cât va mai fi fiind, oare, acum? Unde s-a dus acest munte de credite? Suntem contrariați de șirul nesfârșit de anchete, procese, arestări, întemnițări de politicieni. Vor fi fiind și procese politice, cu siguranță, dar vinovățiile vecine cu crima economică nu pot fi iertate.

Obsesia regionalizării

Proiectul de țară va stârni patimile ,,autonomiștilor” noștri. Curentul populist din Statele Unite și din Europa le dă curaj. Pentru speranțe, vorba românului, să-și pună pofta în cui! Cum, pentru ei, europeni convinși, Constituția României este aleatorie, le recomand să citească Tratatul de la Lisabona, Constituția Europei, adică, unde se vorbește de suveranitatea statelor în probleme teritoriale, nu (doar) pe cel de la Maastricht. Acest tratat le convine pentru că a instituit principiul subsidiarității, preluat din doctrina socială a acelei Biserici care cere ,,centrului” să intervină într-o manieră subsidiară în raport cu colectivitățile. („Dicționarul explicativ trilingv al Uniunii Europene”, Polirom, 2009). Un astfel de principiu cade mănușă pe pretențiile de ,,regionalizare”. Bruxelles-ul a creat un Comitet al Regiunilor, dar gândește regionalizarea pentru statele mici. Germania, Franța, Italia, Spania, Marea Britanie (Brexitul nu schimbă nimic) nu acceptă să fie fărâmițate. Mai important decât Comitetul Regiunilor, for cu rol consultativ, de altfel, este Tratatul de la Lisabona care consfințește ,,respectarea funcțiilor esențiale ale statului, în special pe cele care au ca obiect asigurarea integrității sale teritoriale”. Am făcut precizările de mai sus pentru că vine martie și vom avea aceleași spectacole medievale, de uliță, în Covasna și Harghita.

Ca urare de An Nou, le doresc guvernanților noi să folosească șansele create prin ultimele alegeri și să țină seama de cele prefigurate de schimbările din lume pentru a pregăti, în liniște și cu demnitate, centenarul Marii Uniri de la 1918. Un astfel de eveniment cere, precum istoria care l-a făcut posibil, rigoare și sobrietate.