Dan Burcea
Medalion parizian
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 1 (557), 5 ianuarie 2017:
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-1-2017
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_1_557_web.pdf
Mesaj în exclusivitate pentru cititorii revistei „Cultura”: „Unii scriitori par să se servească pentru a scrie de majuscule sau de idei generale: Omenirea, Fericirea, Înțelegerea între Popoare, Viața, Moartea… Alții se atașează la ceea ce simt, la ceea se observă, la ceea ce cunosc: o țară, un oraș, un loc. Aparțin acestei a doua familii. De pe mica insulă Saint-Louis unde m-am născut, în inima Parisului, unde locuiesc și astăzi și care a inspirat atâtea din cărțile mele, adresez un salut fratern prietenilor mei din România – țară pe care tatăl meu a cunoscut-o și a iubit-o nespus într-o perioadă ce pare azi îndepărtată, aceea dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Particularul închide în el universalul, nu-i așa?”
COL: Opera sa, care cuprinde peste treizeci de cărți cu o tematică diversă, romane, eseuri despre artă, despre muzică și compozitori, despre Italia, despre viața pariziană văzută din perspectiva cunoscutului Quai d’Anjou care desparte de continent insulița Saint-Louis din inima Parisului, poate fi grupată în mai multe cicluri.
Pe academicianul Frédéric Vitoux l-am cunoscut mai întâi prin scrierile sale. Prietenia care ne leagă s-a născut pe acest fundal plin de sensibilitate și mister. Rareori mi-a fost dat să întâlnesc o armonie atât de distinsă și de natural exprimată ca între cele două fațete care construiesc personalitatea și opera acestui scriitor, ambele exprimate foarte firesc în conotația unui nobil acord: o ființă generoasă, sensibilă și complexă, o operă multiformă cu care acest mare romancier, biograf, critic literar și cinematografic s-a impus cu prestanță în literatura franceză contemporană. Expresia cea mai înaltă a acestei recunoașteri este alegerea sa, în 2001, la Academia Franceză. În discursul de recepție pronunțat la 27 martie 2003, de un alt mare romancier și confrate, Michel Déon, acesta insistă asupra „independenței de spirit” manifestată de proaspătul academician și a „indulgentei afecțiuni” pe care el o are cu personajele sale de ficțiune. Suntem aici în posesia a două chei esențiale în înțelegerea personalității și operei lui Frédéric Vitoux.
Se naște la 19 august 1944 la Vitry-aux-Loges, unde Marguerite Denoyer, mama sa, se retrăsese din fața pericolului cauzat de luptele pentru eliberarea Parisului. Urmează studiile la École Massillon, la liceul Charlemagne și apoi la IDHEC (Institutul de Înalte Studii Cinematografice), obținând apoi un doctorat la Sorbona cu o teză consacrată lui Louis-Ferdinand Céline. Ea va apărea în 1973 sub formă de carte la Ed. Gallimard cu titlul „Louis-Ferdinand Céline, Misère et parole” [„Louis-Ferdinand Céline, Mizerie și cuvânt”]. În 1974, integrează redacția ziarului „Quotidien de Paris” în calitate de critic literar, iar în 1978 pe cea a revistei „Nouvel Observateur”, ocupându-se, pe lângă literatură, și de critica cinematografică. Debutul literar are loc în 1973 cu romanul „Cartes postales” [Cărți poștale].
Opera sa, care cuprinde peste treizeci de cărți cu o tematică diversă, romane, eseuri despre artă, despre muzică și compozitori, despre Italia, despre viața pariziană văzută din perspectiva cunoscutului Quai d’Anjou care desparte de continent insulița Saint-Louis din inima Parisului, poate fi grupată în mai multe cicluri: „ciclul memoriei familiale” în care includem trilogia „L’Ami de mon père” [„Prietenul tatălui meu”], „Clarisse” și Grand Hôtel Nelson” (ultimele două au fost publicate în limba română la editura Spandugino, în excelenta traducere a Cristinei Balmuș), „ciclul insularității” având ca fundal insula Saint-Louis: „Mes îles Saint-Louis” [„Insulele Saint-Louis ale mele”], „Sérénissime”, „Jours inquiéts dans l’île Saint-Louis” [„Zile neliniștite în insula Saint-Louis”], „Les Désengagés” [„Dezertorii”], „Au Rendez-vous des Mariniers” [„Bistroul marinarilor”], „ciclul italian”, „Gioacchino Rossini”, „Fin de saison au Palazzo Pedrotti” [Sfârșit de anotimp la Palazzo Pedrotti], „La Comédie de Terracina” (publicat la editura All, cu titlul „Nouă zile la Terracina”], „Esther et le diplomate” [„Esther și diplomatul”], „Charles et Camille” [„Charles și Camille”], „Des dahlias rouge et mauve” [„Dalii roșu și mov”], „Villa Sémiramis” [„Vila Semiramis”], „Le roman de Figaro” [„Romanul lui Figaro”], „ciclul biografiilor” deschis cu „Vie de Céline” [„Viața lui Céline”] va continua cu „Céline, un homme en colère” [„Céline, un om revoltat”], „Madame Céline, route des Gardes” [„Doamna Céline, route des Gardes”], „Bébert, le chat de Céline” [„Bébert, pisica lui Céline”], dar și „Voir Manet” [„Privindu-l pe Manet”], originală și profundă introspecție a figurii pictorului premodern. În fine, „ciclul felinelor”, ce conține mai multe lucrări printre care un excelent „Dictionnaire amoureux des chats” [„Dicționarul amoros al pisicilor”].
Această aparentă diversitate nu trebuie să ne îndepărteze de unitatea tematică a unei opere ce se hrănește din candoarea privirii pasionate cu care autorul observă lumea. Într-un interviu pe care mi l-a acordat la începutul anului 2016, scriitorul francez reafirmă locul eminent pe care ficțiunea îl ocupă în reconstrucția trecutului și a memoriei, în așa măsură încât, pentru el, „a scrie reprezintă o formă de consolare” dar și o libertate deplină de a reda timpului singura substanță capabilă să reziste uitării (http://salon-litteraire.linternaute.com/fr/interviews/content/1940115-interview-frederic-vitoux-ecrire-c-est-peut-etre-aussi-une-forme-de-repli-une-forme-paradoxale-de-re). Vorbind atunci despre ultimul său volum „Au Rendez-vous des Mariniers”, am emis chiar ipoteza că avem de-a face cu un gen literar cu totul nou, acela al „antememoriilor”, conform formulei, ca o antifrază, folosită de autor care spune că „nu poți niciodată să-ți aduci aminte mai bine decât de ceea ce nu ai trăit”.
Am putut verifica acest lucru în 2011, când l-am însoțit la Bookfest. Plimbându-ne prin centrul Capitalei, am refăcut aproape identic itinerariul pe care îl descrie în „L’ami de mon père”, atunci când vorbește de perioada petrecută de tatăl său în România. La vremea aceea nu citisem această carte și nu mică mi-a fost mirarea să văd apoi cum pașii noștri prin Bucureștiul real se potriveau cu pașii din cartea scrisă de el cu un deceniu în urmă, folosind memoriile tatălui. Simplă coincidență sau surpriză a destinului, realitatea și ficțiunea se uneau ca două linii majore ale operei acestui mare scriitor.
Continuarea publicării ei în limba română rămâne un act major de cultură.