Cultura economică
Integrarea europeană a României. Convergențe și… divergențe
Teodor Brateș
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 1 (557), 5 ianuarie 2017:
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-1-2017
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_1_557_web.pdf
Împlinirea a 10 ani de la aderarea țării noastre la UE a fost, din păcate, încă un mare prilej ratat de abordare calificată, în spațiul public, a unor teme majore care oferă (poate) cea mai concludentă imagine a conexiunilor dintre interesele personale și interesul național. Ne putem, însă, consola, într-o anumită măsură, cu faptul că aceste teme sunt tratate, la un autentic nivel academic, în „Cunoaște România” – impresionantul volum (1031 pagini) lansat la finalul anului trecut și consacrat, îndeosebi, perioadei deschise de data istorică (nu ezit s-o numesc astfel) de 1 ianuarie 2007.
Beneficii și costuri
Când 76 de autori – academicieni, profesori universitari, cercetători, gazetari în economie și economiști în gazetărie (autorul acestui articol se autoinclude în această categorie) – se pronunță asupra beneficiilor și costurilor procesului de integrare europeană a României, orice om onest nu poate decât să aprecieze oferta științifică pusă la dispoziția sa pentru a depăși reprezentarea proprie, inevitabil subiectivă, și a afla, din surse credibile, cum stau – de fapt – lucrurile cu apartenența României la UE. Nu avem de-a face cu un punct de vedere unitar, ci cu evaluări dintre cele mai diverse (ceea ce este foarte bine), însă există cel puțin o zonă consensuală; toți autorii sunt de acord că datele statistice oficiale reflectă adevărul, redau fidel realitățile în mișcare (ceea ce este, dacă se poate spune așa, foarte-foarte bine). Or, datele statistice oficiale, validate de Eurostat, atestă, la cei mai mulți indicatori economico-sociali, progrese mai rapide și mai consistente în primul exercițiu bugetar 2007-2013 al UE din care țara noastră a fost parte organică. Și aceasta, în condițiile în care exact în acest interval am avut de suportat efectele dramatice ale crizei globale. Două exemple, cred, vor fi utile: în 2007, produsul intern brut (PIB) pe locuitor al României reprezenta 43 la sută din media UE, iar în 2013 atinsese 54 la sută (pentru 2016 se anticipează că a ajuns la 57 la sută); în intervalul 2007-2013, România a plătit la bugetul comunitar 9,8 miliarde de euro și a primit de la UE 23 miliarde de euro. Deci, a fost un beneficiar net de circa 14 miliarde de euro. Sigur, aceste date nu pot fi interpretate corect dacă nu recurgem la detalieri și nuanțări adecvate temei.
Maniheismul păgubos
La nivel individual, ne regăsim în asemenea statistici cu mai toate cele bune și rele din existența noastră cotidiană. Am mai avut prilejul să relev inegalitățile (cele mai mari din UE) în privința veniturilor populației, a standardului de viață, a nivelului de dezvoltare la nivel teritorial. Unii, mai puțini, au fost avantajați, alții, cei mai mulți, au achitat un cost foarte greu de suportat.
În câteva analize, s-a recurs la formula „ce s-ar fi întâmplat dacă?”. O evoc, din motive lesne de înțeles, în primul rând în strânsă legătură cu factorul uman. Așadar, incontestabil, masiva migrație a concetățenilor noștri a însemnat și înseamnă o pierdere considerabilă, însă avem îndreptățirea să întrebăm: oare dacă n-ar fi plecat, la ce cote amenințătoare s-ar fi ridicat șomajul în România? Și, pentru că vorbim despre locuri de muncă, ne mai întrebăm: în ce proporție s-ar fi diminuat dacă exportul bazat, mai ales, pe capitalul străin, nu ar fi impus menținerea și chiar creșterea volumului și calității ofertei de joburi? Totodată, se cer evaluate consecințele negative ale transferurilor de profituri ale multinaționalelor (ceea ce a redus semnificativ resursele investiționale) și ale menținerii unor importante segmente din economia românească în stadiul manufacturier prin ponderea, deloc neglijabilă, a lucrului în lohn și a subcontractărilor, în dauna produselor finite cu o mai mare valoare adăugată. Firește, nu este locul aici pentru analize mai aprofundate, dar exemplele date pledează, sper, convingător, pentru renunțarea la orice tip de „viziune” maniheistă.
Instituţional – nominal – real
Cum se știe, procesul de convergență are trei componente, cele menționate în titlul acestui paragraf. Dacă în cazul primelor două, instituțional (alinierea la reglementările UE) și nominal (deficitul bugetar de maximum 3% din PIB, datoria publică sub 60%, tot raportată la PIB, stabilitatea cursului de schimb, rata inflației etc.) nu există divergențe serioase în privința aprecierii stadiului atins, la capitolul convergență reală opiniile sunt contradictorii. Este și firesc, deoarece „baremurile” vizează schimbări structurale profunde, diminuarea unor decalaje acumulate de secole, necesitatea unei dezvoltări dezirabile, care înseamnă mult mai mult decât înalte ritmuri de creștere a PIB. Efortul propriu este decisiv, bineînțeles cuplat cu un substanțial sprijin comunitar. Prin urmare, este absurd să se contrapună factorii interni celor externi când, în realitate, sunt (trebuie să fie) complementari.
Până la urmă, politicile publice nu reprezintă, în esență, altceva decât o bună alocare și gestionare a resurselor, nucleul dur al opțiunilor constituindu-l atingerea standardelor de coeziune socială promovată de UE. Aici se conturează, tot mai clar, liniile de demarcație între abordările de pe poziția modelului social european și cele care urmăresc doar maximizarea profiturilor. Accentul pus pe convergența reală, ca zona cea mai nevralgică a procesului de integrare europeană, se impune aproape de la sine. Cât privește „convergența opiniilor”, este util să nu uităm unde trăim, fie și numai pentru a respecta îndemnul celebru potrivit căruia, pentru a nu avea deziluzii, nu trebuie să cădem în capcana iluziilor.