Prin oglindă

Lectură, imagine şi interpretare

Valentin Protopopescu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 1 (557), 5 ianuarie 2017:

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-1-2017

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_1_557_web.pdf 

 

Nu întotdeauna un impuls ludic de răsturnare a relatelor unui cuplu se bucură de auspiciile reversibilităţii. Inversând topica, ordinea semantică nu se răstoarnă, ci se transformă în altceva. Într-o astfel de situaţie, nici „feed-back”-ul nu funcţionează „ne varietur”.

Să luăm de pildă „echipa” formată din sintagmele „text” şi „imagine”. Folosite împreună în construcţia „textul imaginii”, cele două cuvinte configurează înţelegerea potrivit căreia o înfăţişare vizuală oarecare comportă un mesaj cu inteligibilitate decriptabilă în urma unui procedeu analogic cu acela al lecturii. Desigur, niciun text nu este integral univoc sau denotativ, nici măcar acela al unui formular pentru plata impozitului pe venitul global. Multistratificarea de sens despre care vorbea odinioară Umberto Eco în „Opera deschisă” funcţionează şi în cazul unui banal document fiscal, oricât ar părea de imposibil ori de banal. Avem deci două lecturi, în vreme ce obiectul „textual”, imagistic, este numai unul.

Dar să procedăm la inversarea topicii în care sunt prinse cele două sintagme. Rezultă următoarea configuraţie: „imaginea textului”. Lectura se desfăşoară obişnuit în noul context, procedura analogică nemaifiind necesară. Tâlcul construcţiei este şi el transparent, neafirmând mai mult şi mai altfel decât ceea ce efectiv spune. Anume, că un text are o imagine. Poliarticularea semantică se produce însă în clipa în care contextualizăm, întrebându-ne despre ce fel de text este vorba şi cărei culturi îi aparţine. De ce? Pentru că un text scris în alfabetul european diferă fundamental de unul „scris” în maniera ideografică japoneză ori în codul ideogramatic chinez. Aceasta, ca să nu mai vorbim de textul „grafiat” prin recursul la hieroglifele egiptene sau la cuneiformele hittite. Până şi un text scris cu caractere ebraice sau arabe se înfăţişează radical altfel decât corespondentul său european. Textul poate fi acelaşi, imaginea lui se schimbă.

Prin urmare, nu este deloc echivalent a vorbi despre „textul imaginii” şi „imaginea textului”. Texte ale imaginii aflăm în artele plastice, în vreme ce imagini ale textului găsim practic pretutindeni şi oricând acolo unde se scrie. Dincolo însă de acest gratuit joc intelectual, de fals gramatician meticulos, un alt aspect cred că ar fi interesant de cercetat. Anume, care este raportul dintre relate? Cum stau faţă în faţă textul şi imaginea? Cine este mai vechi, cine determină pe cine, cine se subordonează cui?

Unor asemenea grave întrebări nu li se poate răspunde în spaţiul strâmt al eseului de faţă. Nişte indicii de răspuns pot fi însă sugerate. Un cercetător mai vechi, André Leroi-Gourhan, afirma că grafismul, adică reprezentarea prin semne a gândirii comunicate prin cuvânt, a debutat abstract, pentru a evolua apoi la reprezentarea naivă a realului (atenţie, nu a realităţii!). Mai întâi „textul”, abia pe urmă imaginea. Un teoretician mai recent şi mai „mioritic”, Henri Wald, afirma, încă şi mai tranşant, cu un plus de memorabilitate a formulei: „Istoria scrierii, de la mitogramele pictografice până la literele alfabetului, este istoria reprezentării grafice a unor idei din ce în ce mai abstracte şi mai generale despre realitate”.

De acord cu Henri Wald, cu menţiunea că, în reprezentarea din mintea omului, „realitatea” se transformă în „real”, adică în construcţie interpretativă. Dintr-o asemenea perspectivă, gândirea omenească s-a întrupat mai întâi abstract, prin vorbire, a fost fixată scriptural, prin semne, abia apoi concretizându-se viziunea plastic-metaforică, de exprimare a sensibilităţii religios-estetice prin reprezentare imagistică. Gândul, respectiv abstracţiunea, stau însă în spatele oricărei capodopere picturale, plasticianul formulându-şi în minte planul pe care mâinile îl vor transforma în imagine.