Autopsia Cenzurii
Ștefan Baghiu
Liviu Malița, „Cenzura pe înțelesul cenzuraților”, Editura Tracus Arte, București, 2016
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 1 (557), 5 ianuarie 2017:
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-1-2017
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_1_557_web.pdf
La Neptun, în 1973, Nicolae Ceaușescu îl apostrofa pe Adrian Păunescu, în cadrul unei discuții despre cum trebuie să arate literatura acelor ani, explicându-i că nu va vinde niciodată romane dacă scrie doar „cu Romeo și Juliete”. Și că se arăta imperios necesară angajarea unor teme politice mai puternice. Discuția, la fel ca multe altele pe care le-a repus pe tapet volumul coordonat de Liviu Malița, „Ceaușescu, critic literar” (2007), scoate puțin discuțiile despre cenzură din zonele în care au fost duse la începutul anilor ’90. În sensul în care, dincolo de parada etică, devin necesare mai ales studiile sistematice care să explice atât mecanismele cenzurii, cât şi să reviziteze statistic situaţii regionale.
Pentru că, spre exemplu, deși alunecoasă, o teză conform căreia a existat – în paralel cu o cenzură ideologică riguroasă – un tip de cenzură strict literară (asemănătoare cu cea exersată de societățile de piață liberă, unde soarta multor elemente stilistice e decisă de racordarea la obiceiurile unui consumator model) poate părea o variantă de discuție în cea mai nouă carte a lui Liviu Malița, „Cenzura pe înțelesul cenzuraților”: „În timp, unii dintre reprezentanții Cenzurii fac alianțe […] cu scriitorii, încercând să propună soluții salvatoare pentru anumite manuscrise cu probleme politice. Existau, printre ei, cenzori care aveau un simț valoric autentic, chiar dacă erau obligați să și-l suprime sau reușeau să-l exerseze cu intermitențe. Totodată, nu puțini scriitori dețin poziții publice și o vizibilitate care îi intimidează pe cenzori”.
De la sociologia cenzurii la teoria lipsei de comunicare
Așadar, de la Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor (1949) și până la Comitetul pentru Presă și Tipărituri (numele pe care îl va primi această instituție după 1975, după încercări succesive de reformare a instituției sau de redirecționare a misiunii ei către producția autohtonă), istoria cenzurii devine ușor o istorie a practicilor cenzorilor, a cadrului legislativ, a întregului aparat birocratic. Inedită este, astfel, mai ales înlocuirea unei problematizări etice, preponderentă în discuțiile despre comunismul românesc (deși prezentă mai mereu și aici prin note de observație sau calificative), cu o consistentă apropiere sociologică. După cum anunță în prima parte a cărții și după cum citează permanent din studiile unei Ioana Macrea-Toma, Malița încearcă să abordeze problema cenzurii dintr-o perspectivă – cred – absolut necesară: foarte des invocată în postcomunism, cenzura în perioada comunistă aproape că nu primise o descriere tehnică exhaustivă. Nu neapărat că nu există studii pe acest subiect, ci poate puțini s-ar fi ocupat cu ceva ce poate părea frivol: cum arată mecanismul de cenzură (aproape didactic) în întreg instrumentarul lui? În cazul acestui studiu, încă din cuprins poate fi văzută intenția sistemică: „Cadrul legislativ”, „Relațiile cu alte instituții”, „Condițiile de muncă. Norma”, „Referatul cenzorului”, „Documentarea”, „Publicațiile periodice”, „Cartea”, „Teatrul”, „Emisiunile TV”, „Expozițiile și târgurile” sunt doar câteva dintre capitolele pe care le cuprinde studiul. Aș spune însă că, deși par articole extrem de punctuale și, prin natura lor, descriptive/ tehnicizate, majoritatea vin cu note extreme de interesante. Caracterul prohibitiv văzut ca un act de birocratizare prin anti-tehnocratizare ar fi, aş zice, principalul pilon de susţinere. La fel cum, atunci când trasează observaţii ale raporturilor intern-extern (faptul că anumite comisii sunt strategic reorientate către controlul informaţiilor externe prin accentuarea autocenzurii în planul informaţiilor interne începând cu 1964, controlul cotelor de hârtie etc.), Maliţa se apropie de observaţiile Katherinei Verdery, care citea, spre exemplu, argumentele culturale indigene ale anilor ’70 ca pe efecte ale crizei globale.
Inventarul structurilor: „Proceduri specifice”
Dacă e să luăm cadrul legislativ, pe lângă o împărțire a perioadelor și normativelor date de sistem, apar foarte multe curiozități. Spre exemplu, în cazul primei perioade legislative (1949-1954), o precizare a studiului discută felul în care o notă despre imposibilitatea publicării știrilor despre calamități naturale, epidemii sau tâlhării mari în presa tipărită (pentru a nu agita masele și pentru păstrarea unei imagini utopice a societății) a avut efecte asupra unei perioade de relativă slăbire a mecanismelor cenzurii (faptul că nu s-a putut publica în presă o statistică a victimelor cutremurului din 1977). Inerțial, multe directive trasate în anii ’50 nu au fost modificate până în anii ’70, cu toate că se încerca mereu schimbarea punctelor de fugă. Astfel, mecanismul cenzurii devine un soi de mașinărie reorientată artificial, racordată ideologic din mers, în funcție de necesități spontane sau de interese temporare: „Subiectivitatea criteriilor a devenit cu timpul atât de mare, încât aproape fiecare act de cenzură reclama promulgarea unui nou decret ad hoc”. Adică, deși nu se mai emite niciun act legislativ nou în perioada 1954-1971, faptul că societatea românească și politicul trec prin diferite etape de liberalizare sau decongestionare face ca instituţia cenzurii să trebuiască să se updateze la fel ca ideologiile: dintr-un factotum administrativ va deveni, astfel, un generator de direcţii (a doua funcţie importantă pe care o discută Maliţa fiind cea predictivă).
Cât despre comunicarea între arte, relevanţa socială puternică a literaturii în perioada comunistă (concept care face cu adevărat vâlvă astăzi în dezbaterile teoretice, dacă ne gândim la un Galin Tihanov şi la „regimurile de relevanţă”) naşte situaţii comice, surprinse de Maliţa în tot acest dosar tehnic. În cazul emisiunilor TV, regulamentele DGPT hotărâseră ca prima etapă de aprobare a programelor să fie o verificare a textului (în cazul filmelor – a scenariului). Foarte interesant este aici decalajul cenzurii din diferite zone de „democraţie populară”: „Ar fi fost, de exemplu, cazul filmului lui Miloš Forman, «Iubirile unei blonde», realizat în timpul «primăverii de la Praga». Acesta «a fost prezentat la Bucureşti după multe tergiversări». […] Era greu de explicat cehoslovacilor, cu care România era atunci în termeni excelenţi, de ce nu poate fi proiectat filmul […]. Până la urmă s-au eliminat scenele cele mai interesante ale filmului. Devenit de nerecunoscut, a fost prezentat publicului la un cinematograf obscur”.
Ultimul volum al lui Liviu Maliţa este un excelent inventar tehnic al cenzurii, dar şi o carte care se citeşte prin farmecul anecdotic. Un must read pentru oricine se va apropia de acum de subiect.