ELOGIU LATINITĂȚII: Minunea numită Roma
Ioan-Aurel Pop
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 1 (557), 5 ianuarie 2017:
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-1-2017
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_1_557_web.pdf
Am fost întrebat, relativ recent, de ce fac pledoarii pentru latinitate, când omenirea este marcată de alte tipuri de civilizație și când, în curând, civilizația chineză va cuceri întreaga lume. I-am răspuns interlocutorului meu că, atât timp cât la Facultățile de Drept de pe toate continentele se mai studiază dreptul roman (și nu dreptul chinez!), nimic nu este pierdut. Voiam să spun că nu putem abdica de la valorile propriei civilizații de dragul unor coordonate („trenduri”) care pot fi îndepărtate, nepotrivite sau înșelătoare.
Latinitatea este un concept aproape uitat astăzi, mai ales de când limba latină a ajuns o rara avis, chiar și la „casele mari”, adică în medii care se pretind intelectuale, cultivate, deschise moștenirii spirituale. Nu se mai știe nici ce sunt popoarele romanice, nici limbile neolatine și nici chiar de unde vine numele de America Latină. În România contemporană, latinitatea și romanitatea sunt concepte și realități aproape complet ignorate de unii sau considerate demne de rușine de alții. În acest sens, evoc un episod din anii mei de liceu de la Brașov – este vorba de prima parte a deceniului 1971-1980, când se înregistra o mare deschidere spre valorile culturale autentice, naționale și universale – un episod în care profesorul nostru de latină (un mare intelectual, traducător din Ovidiu, Catul, Terențiu, Marțial) ne vorbea despre statul roman și despre faza sa finală, anume Imperiul Roman. Nu era o lecție, de fapt, ci un elogiu adus latinității și valorilor sale. În acest context, profesorul Spiru Hoidas – căci despre el este vorba – și-a amintit de perioada „obsedantului deceniu” (1948-1960), când un comisar cultural sovietic le-a cerut profesorilor de română și de latină români să nu mai vorbească de romanizare și de Imperiul Roman, pe de o parte, fiindcă românii erau un popor slav și datorau asta „marelui vecin de la Răsărit”, iar, pe de alta, pentru că „învățătura marxist-leninistă și stalinistă” nu permitea proslăvirea „imperialiștilor”; în mintea acelui politruc, romanii, creatori de imperiu, ce puteau fi altceva decât „imperialiști”!? Ar fi de râs dacă nu ar fi tragic! Azi am ajuns, în alte împrejurări și în anumite cazuri, tot acolo, la concepția acelor comisari-cenzori care huleau latinitatea.
Ce este latinitatea si cum s-a născut ea? Nu este ușor de răspuns, pe înțeles cât mai larg, la o asemenea întrebare, dar un dascăl poate și trebuie s-o facă. Latinii au fost un obscur trib dintr-o câmpie mică, uscată și mlăștinoasă în același timp, din centrul cizmei italice, au fost un grup de oameni energici și răzbătători care au fondat, după tradiție la 753 î. Hr., cetatea mirifică numită Roma. De la acești latini și de la Roma au ajuns până la noi, după aproape trei milenii, numele de latinitate și, respectiv, romanitate, cu toate realitățile adiacente lor. Legenda – transpusă în scris de Titus Livius – spune că erau atunci doi frați gemeni, Romulus și Remus, fiii zeului Marte și ai unei preotese, crescuți de o lupoaică (devenită apoi simbol ca Lupa Capitolina), dintre care primul a avut inițiativa fondării orașului care avea să-i poarte numele. Remus s-a opus, a avut loc o luptă, din care Romulus a ieșit biruitor și și-a ucis fratele. Așa s-ar fi fondat Roma Quadrata (Roma Pătrată), în urma brazdei trase de Romulus. Apoi, treptat, s-au desecat mlaștinile, s-au făcut canalizarea, îndiguirile, zidul, clădirile, s-au organizat armata, religia, justiția, instituțiile politice etc. După tradiție, în prima etapă de existență a satului roman (de organizare a sa), au fost șapte regi vreme de circa 250 de ani (753-509 î. Hr. ), cel dintâi fiind chiar Romulus. Apoi, nemulțumiți de ultimii regi (de origine etruscă), romanii, conduși de Brutus, au organizat o lovitură de stat la 509 î. Hr., instaurând republica, în frunte cu câte doi consuli aleși pentru mandate unice, de un an fiecare. Fondarea republicii romane a fost dificilă, întrucât cei doi fii ai lui Brutus, implicați într-un complot de restaurare a vechiului regim, sunt condamnați de propriul tată și executați. Întrebat cum a putut să-și sacrifice propriii fii, Brutus, îndurerat, ar fi răspuns: Dura lex, sed lex! („Legea este dură, dar este lege!”). Republica a durat circa cinci secole (509-27 î. Hr.) și a însemnat apogeul statului roman. Spre finalul republicii, a trăit marele om de stat Iulius Caesar, ucis în senat, în anul 44 î. Hr., pe motiv că ar fi vrut să refacă monarhia, ca rege sau împărat. Se spune că Iulius Caesar l-ar fi văzut între cei care și-au înfipt pumnalele în el, în ultimele clipe de viață, și pe Brutus, fiul lui (nelegitim sau adoptat), și că atunci ar fi rostit ultimele sale cuvinte: Et tu, mi fili, Brute! („Și tu, fiul meu, Brutus!”). La scurt timp, s-a instaurat imperiul, care a mai durat circa o jumătate de mileniu (27 î. Hr.-476 d. Hr.).
Roma s-a fondat pe râul Tibru, fiind plasată pe șapte coline. Numele lor aproape s-au uitat, de aceea, este bine să fie reamintite: Capitoliul, pe malul estic al Tibrului, unde au fost o primă cetățuie, Câmpul lui Marte, Forul Roman, precum și templele închinate marilor zei; Palatinul, colina centrală, cu locul unde lupoaica i-ar fi găsit pe cei doi gemeni, cu palatele înalților demnitari și apoi ale împăraților, cu Circus Maximus și cu faimosul Colosseum; Aventinul, cea mai sudică dintre coline, unde se întrunea cenaclul poeților; Vaticanul, unde a fost înmormântat Sf. Petru și unde s-a stabilit, în era creștină, reședința episcopului Romei (a papei); Viminalul, cea mai mică dintre coline, cu băile lui Dioclețian; Qurirnalul, cuibul triburilor sabine și locul faimoasei grădini a lui Sallustius; Esquilinul, vechiul cimitir al săracilor Romei, loc de supliciu al răufăcătorilor, unde s-au construit apoi succesiv grădinile lui Mecena, Domus Aurea a lui Nero și Băile lui Traian. Se mai pomenește și dealul Caelius, care ar fi a opta colină, traversată de Via Claudia, zonă rezidențială și exclusivistă a bogaților Romei de odinioară. Strămoșii noștri din Transilvania, sub influența Școlii Ardelene, învățau la școlile românești susținute de biserică (nu de stat) istoria românilor cu începere „de la fondarea Romei”, de la Romulus și Remus și de la colinele Cetății Eterne.