Scurtă introducere în istoriografia naționalismului muzical

Otilia Constantiniu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 1 (557), 5 ianuarie 2017:

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-1-2017

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_1_557_web.pdf

 

Odată ce muzica depășește cadrul în care este văzută ca artă universală (lucru posibil în momentul suprapunerii romantismului cu naționalismul), ea găsește un alt raport cu lumea, unul bazat pe autenticitate atunci când este atașată unui neam și unor tradiții populare și când este privită ca o expresie a națiunii, ca pe concretizarea acesteia.

Muzicologia occidentală de la începutul secolului XX care a încercat să observe caracteristicile stilului muzical național a făcut un efort permanent de a media între estetică și istorie, pe principiul că istoria muzicii trebuia făcută fără a leza autonomia estetică a lucrării, acea autonomie a muzicii în cadrul artelor care făcuse obiectul unor îndelungate discuții în secolul al XIX-lea. În acelaşi fel în care capodoperele artelor muzicale austriece şi germane (Haydn, Mozart, Beethoven) au fost canonizate în baza autonomiei ca principală caracteristică estetică, s-a creat o construcție a naționalismului german. De aceea, o tendință mai veche a muzicologiei a fost judecarea gradului de naționalism în muzică prin raportarea muzicilor ce apelau la citatului folcloric la canonul muzicii austro-germane, identificând muzica țărilor periferice Europei drept naționalistă.

 

Dahlhaus: naţionalism şi muzică naţională

Ceea ce avea să realizeze muzicologul german Carl Dahlhaus, abia în ultimele decade ale secolului XX, constituie un punct important de plecare pentru muzicologia modernă, fiind o referință în dezbaterile muzicii romantice și nu numai. Până la Dahlahus, muzicologia refuza să studieze implicațiile naţionalismului în muzică, rămânând astfel în urma ştiinţelor sociale, politice şi istorice. Însă, pe fondul apariției de noi concepte în teoria naționalismului (B. Anderson, E. Hobsbawm, A. D. Smith ș.a.) și investigării funcției sociale a muzicii, cadrul naționalismului în muzică și-a extins limitele în așa fel încât toate genurile, stilurile, tehnicile componistice, compozitorii intenționați sau nu naționaliști pot participa în formularea unității naționale și identitare. După cum reiese din studiul „Nationalism in Music” („Naţionalismul în muzică”) apărut în volumul „Between Romanticism and Modernism” („Între romantism şi modernism”, University of California Press, 1980), muzica secolului al XIX-lea ar trebui studiată în contextul naţionalismului politic, astfel încât să se determine dacă există corelaţii între condiţia politică a naţionalismului şi cultura muzicală a unei naţiuni. Cercetarea sa asupra naţionalismului muzical reflecta dihotomia între istoria ideilor şi abordarea sociologică existentă în ştiinţele istorice şi sociale. În baza ipotezei herderiene, Dahlhaus surprinde tensiunea creatoare ce apare la compozitor între expresia individuală și voința colectivă, întrebându-se dacă specificul național al stilului muzical reiese dintr-o substanță națională sau este un concept format prin generalizare în baza caracteristicilor individuale ale creatorului (Dahlhaus, „Nineteenth Century Music” [„Secolul al XIX-lea în muzică”], trad. J. Bradford Robinson, University of California Press, 1989, p. 217). În acest sens, există la Dahlhaus o permanentă pendulare între intenționalitatea compozitorului și receptarea istorică a muzicii acestuia. Însă, prin scoaterea la rampă a ideologiei naționaliste în muzică, Dahlhaus creează o schimbare de paradigmă reușind să exercite o influență asupra muzicologiei anglo-americane și să trezească interesul de a se aborda acest subiect dintr-un punct de vedere intelectual mai riguros.

 

Muzică şi identitate locală

O colecție-cheie de eseuri, ce introduce subiectul naționalismului în muzică, este volumul intitulat „Ethnicity, Identity, and Music: The Musical Construction of Place” („Etnicitate, identitate şi muzică: construcţia muzicală a locului”, Oxford University Press, 1994), editat de Martin Stokes. Intențiile editorului pentru această colecție au fost de a inspecta muzica ca un puternic mijloc prin care se construiește și mobilizează etnicitatea și identitatea și, mai mult de atât, de a valida etnomuzicologia ca o voce relevantă și eficientă în studiile postcoloniale (Martin Stokes, „Ethnicity..”, p. 5). Prin abordarea unei perspective socio-antropologice și de studiere culturală a muzicii, volumul apare ca un precedent al cercetării fenomenului în etnomuzicologie. Acesta oferă perspective multiple asupra abilității muzicii de a genera ideea de identitate locală, muzica fiind văzută nu ca o simplă experiență ce există înăuntrul sau în afara culturii, ci ca un mijloc de menținere culturală în sine. Ceea ce reușește să reprezinte volumul lui Martin Stokes, în primul rând, este pauza semnificativă de la muzicologia „clasică” și eurocentrică de studiere a muzicii, făcând o schimbare paradigmatică prin reorientarea către culturile muzicale extraeuropene, ceea ce, în multe feluri, a fost crucial pentru conturarea identității moderne ca disciplină de cercetare. Cu toate că se observă prezența mare a etnomuzicologilor europeni vorbind în numele culturilor indigene, volumul lui Stokes funcționează ca un precedent pentru etnomuzicologie și stabilește importanța muzicii în traiectoriile pragmatice ale culturilor postcoloniale dintr-o perspectivă aliniată la științele sociologice, antropologice și culturale.

Un important volum de eseuri centrat pe cultura muzicală europeană este „Musical Constructions of Nationalism: Essays on the History and Ideology of European Musical Culture, 1800-1945” („Construiri muzicale ale naţionalismului: Eseuri despre istoria şi ideologia culturii muzicale europene”, Cork University Press, 2001), coordonat de Harry White și Michael Murphy. Fără a impune o descriere normativă a naţionalismului, editorii au cerut contribuitorilor să observe modul în care ideologia naţionalistă a fost un factor activ în condiţionarea culturii muzicale din Europa (White, Harry, Michael Murphy, eds., „Musical Constructions…”, p. 1). Eseurile sunt grupate în patru categorii: cele care corectează presupunerile eronate despre naționalismul muzical, cele care examinează naționalismul ca pe o forță pozitivă sau negativă în dezvoltarea artei muzicale, cele care aruncă o lumină nouă asupra unor compozitori, plasându-i într-un context naționalist, și articolele despre cercetarea și literatura inspirată de muzică. Ineditul acestei ample și cuprinzătoare cercetări constă în afișarea unei diversități de culturi muzicale care confirmă condiția plurală a însuși naționalismului muzical. Volumul identifică naționalismul în muzică ca o interfață între artă și ideologie, ce funcționează ca o manifestare complexă a relației dintre muzică, societate și cultură.

 

Monopolul muzical german

Până recent, puțini cercetători au încercat să trateze naționalismul muzical într-un context transnațional, cu excepția unor studii de survolare a istoriei muzicii europene. Capitolul „Nationalism”, semnat de Richard Taruskin în „The Revised New Grove Dictionary of Music and Musicians” (2001) sau cel al lui Jim Samson din „The Cambridge History of Nineteenth-Century Music” (2001), intitulat „Nations and Nationalism”, vin să confirme recunoașterea și validarea de către marile dicționare muzicale a unui nou câmp de cercetare, cel al perspectivei ideologice în arta muzicală. Pentru muzicologul american de origine rusă Richard Taruskin, naționalismul se definește ca o „condiție” sau „atitudine”, subliniind monopolul pe care muzicologia „culturii dominante”, adică cea germană, l-a deținut în istoriografia modernă a artei muzicale occidentale în definirea naționalismului în muzică. Aceasta a caracterizat mișcarea ca fiind o reacție la supremația muzicii germane din secolul XIX, Franța și Italia fiind scutite, de asemenea, de existența acestui fenomen, datorită tradiției muzicale de care făceau dovadă (definiția apare în 1969 în „Harvard Dictionary of Music”, Richard Taruskin, „Nationalism”, in „The Revised New Grove Dictionary of Music and Musicians”, ed. Stanley Sadie and John Tyrrell, Macmillan, 2001, p. 688). Pornind de la acest exemplu de gândire muzicologică „tradițională”, fiind la rândul ei produsul unei agende naționaliste, precum și în baza realizărilor muzicologice recente de a redefini naționalismul în muzică, Taruskin reface traseul istoric al fenomenului în muzică, fără a mai privi spațiul austro-german ca pe un epicentru al său. Afirmând că muzica a dezvoltat capacitatea de a articula idei ale naționalismului începând cu secolul al XIX-lea, deși până atunci existau caracteristici stilistice ce deosebeau într-o anumită măsură marile tradiții muzicale europene (stil francez, italian, englez, german), Taruskin realizează în studiul său o istorie a naționalismului muzical de la cele mai timpurii manifestări ale sale până la formele pe care le capătă în secolul al XX-lea.

 

Distincţiile lui Bohlman

Scos din muzica secolului al XIX-lea și adus în timpuri mai recente, studiul naționalismului muzical a fost acoperit de către etnomuzicologul Philip Bohlman, în „The Music of European Nationalism: Cultural Identity and Modern History” („Muzica naţionalismului european: Identitate culturală şi istorie modernă”, New York: Routledge, 2004). Prin studierea realităților politice și militare ale naționalismului european desfășurate până în secolul XXI, mai exact a modurilor în care granițele europene au fost de-a lungul timpului mai mult redefinite decât reconfigurate, generând anxietate (în prefaţa studiului, p. xxii) Philip Bohlman reflectă asupra contribuției pe care muzica a avut-o în a reprezenta geopolitic acest mers istoric. Folosindu-se de munca intensivă de teren efectuată în Europa după căderea comunismului, autorul demonstrează modalitățile prin care muzica și naționalismul se intersectează în conturarea noii Europe. După cum susține, Bohlman încearcă să contrasteze rolul comparativ pe care muzicologia l-a avut în trecut, privind Europa ca un întreg cultural și muzical, unde națiunile europene s-au folosit de muzică pentru a concura pentru teritoriu și limbă. P. Bohlman definește și investighează ce este „național” și ce este „naționalist” în muzică, examinând felurile în care impactul acestor concepte în societate poate fi pozitiv sau negativ, respectiv benefic pentru politica culturală europeană și periculos în momente când granițele europene sunt fragile (pp. 58-117). Distincția aceasta o face prin raportarea la muzica folclorică și la genurile populare, acordând în mod deosebit atenție imnurilor naționale și concursurilor muzicale (de la festivaluri folclorice internaționale până la actualul Eurovision). El susține că naționalismul a contribuit fundamental în ontologia muzicii europene, dar evită să declare că aceasta ar fi în întregime naționalistă, fenomenul nefiind limitat unui anumit stil componistic, existând multiple feluri de expresie muzicală a identității naționale. Bohlman insistă pe ideea că naționalismul nu este indicatorul unor anumite muzici, în timp ce pentru altele poate lipsi în totalitate, evitând a-l considera o forță singulară, monolitică. Subliniază, în schimb, aspectul procesual al naționalismului, în care dinamismul și multiplele fațete de care dispune sunt urmărite prin contrapunct istoric în confluență cu muzica.

Influențând creația și promovarea muzicii mai multor națiuni de-a lungul secolelor, naționalismul a fost și este un subiect central multor cercetări. Pe măsură ce muzicologia a acordat o importanță crescândă înțelegerii semnificației muzicale, s-a dezvoltat un corpus considerabil de literatură de specialitate asupra naționalismului în muzică. Acoperind o mare varietate de teme, cel mai important aspect al cercetărilor înfățișează o preocupare a unei munci făcute în afara muzicii, în special în istorie și sociologie. Istoriografia problemei naționalismului în muzică este, astăzi, suficient de vastă și aliniată la teoriile istorice, sociologice, antropologice, încât direcțiile și perspectivele interdisciplinare constituie o metodologie bogată pentru investigarea oricărei muzici.