Un mit cultural: cafeneaua literară

Constantin Coroiu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 1 (557), 5 ianuarie 2017:

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-1-2017

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_1_557_web.pdf

A existat şi poate mai dăinuie, la noi și în alte spații culturale, nu numai europene, mitul cafenelei literare. Când spun nu numai europene mă gândesc, de pildă, la Bodeguita del Medio de la Havana, pe care am avut prilejul să o vizitez în anii ʼ80. I-au pășit pragul și au adăstat în ambianța ei nonconformistă mari personalităţi ale secolului trecut: scriitori, în primul rând Hemingway, care venea aici, singur ori împreună cu prietenii, pentru a-și bea obişnuitul mojito sau daikiri, renumiți actori, pictori, gazetari, sportivi legendari din întreaga lume. Pereţii Bodeguitei sunt plini de dedicaţii şi semnături ilustre. Atenţia vizitatorului este atrasă şi de un scaun atârnat cu picioarele de tavan. Pe el a stat ziaristul spaniol de la „El País” care a scris primul reportaj despre cafeneaua din fascinanta capitală a Cubei. Scaunul este păstrat şi expus astfel în semn de omagiu adus jurnalistului. Mă gândesc, de asemenea, la cafenelele pariziene. De pildă, Café de Flore, unde Cioran se întâlnea cu prietenii săi, între care Albert Camus, sau Les Deux Magots, prin care au trecut Rimbaud, Mallarmé, Paul Verlaine, mai târziu André Gide, Elsa Triolet, Jean Giraudoux, Hemingway, Picasso ori Jean Paul Sartre.

La noi, în epoca postbelică, cafeneaua literară, care are, în diferite forme, o istorie de aproape două secole, dacă nu a dispărut, și-a schimbat oricum statutul. Încercările timide de a reînnoda firul, de a-i reanima rolul şi prestigiul în această epocă de libertate haotică și ignorare a vechilor tradiții, au eșuat. Până şi faimoasele „Bolta Rece” de la Iaşi sau Capşa bucureşteană şi-au pierdut aproape totul din aura de odinioară. În opinia Isabellei Krizsanovszki, autoarea excepționalei cărți „Fascinația enogastronomică în literatura română”, cafenelele literare, dacă le mai putem numi aşa, apărute în primul deceniu al secolului, din care, iată, s-au scurs deja mai bine de trei lustri, şi-ar asuma mai degrabă „rolul unor instituţii culturale sau caracteristicile unor ateliere de creaţie”. Autoarea dă câteva exemple ce nu mi se par, totuşi, prea concludente, dar altele nu sunt. Între ele, mult mediatizata „afacere literar-gastronomică”, de fapt mai mult gastronomică, a lui Mircea Dinescu din localitatea dunăreană Cetate, unde poetul pretinde a fi fondat primul „port cultural” din Europa!

Ultimul proiect important s-a materializat în perioada interbelică. Este vorba de „Divanul meşterilor şi cărturarilor de la Hanul Ancuţei”, înfiinţat la Bucureşti, în strada Izvor, nr. 112, în octombrie 1936, o societate ce l-a avut în frunte pe Mihail Sadoveanu în calitate de „Mare Vornic”, ceilalţi societari fiind Al. O. Teodoreanu, Panait Istrati, Liviu Rebreanu, George Enescu, Tudor Arghezi, Cezar Petrescu, Ion Pillat, Demostene Botez, Ionel Teodoreanu, Cella Delavrancea, Miliţa Petraşcu, Oscar Han, N. N. Tonitza, Camil Ressu, N. Dărăscu, iar ca „invitaţi”: Gala Galaction, Mihai Ralea, Victor Eftimiu, Al. Rosetti şi Oswald Teodoreanu. Grație Izabellei Kriszanovszki aflăm care erau actele constitutive ale societăţii: „Statutul”; „Porunca marelui vornic”; „Hrisovul vel-logofătului”; „Pravila hanului”;  Izvodul de mâncări şi beuturi”.

Dincolo de spiritul ludic şi de stilul cu parfum cronicăresc, datorate, fără îndoială, lui Sadoveanu şi lui Păstorel Teodoreanu, care semnau şi broşura cu cele 35 de articole ale Statutului, „stabilementul” avea obiective majore:  dezvoltarea întregii mişcări literare şi artistice din România”; „încurajarea tinerelor talente”; „purificarea limbii româneşti”; „participarea la toate manifestările în domeniul frumosului şi al plăcutului”. Totodată, noul Han al Ancuţei” se voia „o punte care să lege trecutul cu prezentul”. Ambianţa rustică a Hanului, singurul local cu program non-stop din Bucureşti la acea vreme, era menită să o reconstituie pe cea a unui han din vechime. Oaspeţii beau din ulcele de lut, iar fondul muzical era asigurat de un taraf ce cânta până dimineaţă, la plecarea ultimului musafir. Izabella Kriszanovszki descrie ambianța hanului: „Pe pereţi atârnau, înrămate, citate din originalele regulamente ale societăţii, extrase din «Hrisovul vel-logofătului» (care se regăseau, uneori versificate, sub semnătura lui Păstorel, în revistele vremii): «Oamenii care cetesc în timpul mesei nu digeră ceea ce cetesc şi nu pricep ceea ce mănâncă»; «Dacă nu puteţi renunţa la obiceiul de a desface oul fiert cu cuţitul, scoateţi-vă şi ghetele (poate vă strâng)»; Primum bibere, deinde philosophare; «Este o elementară datorie să plăteşti ce ai băut, dar nu eşti obligat să bei tot ce ai plătit»”. Pravila Hanului prevedea aspre pedepse pentru cei ce s-ar apuca să „hulească vinul Măriei sale de la Cotnar”, să „spurce” vinul, să pună vinul roşu la gheaţă sau să-l bea cu peşte etc. Se serveau bucate tradiţionale româneşti, la preţuri accesibile, dar şi străine, însă mai scumpe. Societarii sau membrii Eforiei, cum se mai numeau, veneau adeseori la noul Han al Ancuţei”. Sadoveanu bea numai vin alb, vechi de cel puţin 20 de ani, Liviu Rebreanu prefera mâncărurile ardeleneşti, lui Panait Istrati îi plăceau Schweitzer-ul şi berea Bragadiru, Păstorel nu rata „micul dejun de la miezul nopţii”. Hanul era o afacere profitabilă, încât a fost posibilă atingerea unuia dintre cele mai importante obiective pe care și le propuseseră creatorii lui: stimularea tinerelor talente. Chiar în primul an de funcţionare, s-au acordat şase premii, în valoare de 5000 de lei fiecare. Printre laureați s-au numărat: Lucia Demetrius – proză, George Lesnea – poezie, Constantin Silvestri – muzică, Ion Irimescu – sculptură.

În istoria și mitologia literară rămân în primul rând Bolta Rece, strâns legată de „Junimea” și de numele lui Creangă și Eminescu, Capşa sau cafeneaua New York de la Cluj unde au avut loc primele şedinţe ale redacţiei revistei „Gândirea”.

În epoca postbelică tradiţia cafenelei literare a fost reînnodată, continuată, mai ales prin celebrul restaurant de la Casa Scriitorilor. Nu puţini dintre protagoniştii poveştilor de la acest han sui generis, unde rolul Ancuţei de odinioară l-a jucat, timp de decenii, inegalabila Madam Candrea, sunt astăzi clasici ai literaturii şi artei româneşti. Evocată în diverse scrieri de cei ce i-au fost oaspeţi o vreme atât de îndelungată, mulți dintre ei cât se poate de incomozi, dătători de mari bătăi de cap „organelor” din epocă, Doamna Candrea avea ea însăşi toate datele unui personaj literar perfect integrat în pitoreasca lume ce se perinda prin acea insulă de libertate, cum nu mai era alta în România de dinainte de 1990. Aidoma atâtor valori a dispărut, din păcate, şi acel spaţiu literalmente fabulos. Cât privește mitul cafenelei literare, atât de fecund, să sperăm că va rezista cât va dăinui literatura. Nici mai mult, dar nici mai puțin.