Hic sunt leones
Horia Pătraşcu
Vasile Ernu, „Mică trilogie a marginalilor. Bandiţii”, Editura Polirom, Iași, 2016
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 1 (557), 5 ianuarie 2017:
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-1-2017
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_1_557_web.pdf
Cartea lui Vasile Ernu, „Bandiţii”, a doua parte din „Mica trilogie a marginalilor”, este o cercetare antropologică desfăşurată pe teren, dar deopotrivă un roman al formării. În cartea lui se întrepătrund observaţia şi introspecţia, explorarea şi incursiunea în propria memorie. Ca şi „Sectanţii” – prima parte a trilogiei marginalilor –, „Bandiţii” intră în ceea ce am putea numi o „autobiografie antropologică”, căci autorul însuşi se simte un „marginal”, vigilent la toate pârghiile prin care puterea ne poate ridica doar pentru a ne face să cădem de la o înălţime mai… sigură. Atât în „Sectanţii”, cât şi în „Bandiţii”, Vasile Ernu îşi foloseşte propria experienţă de viaţă ca „metodă” de cunoaştere subiectiv-obiectivă a unui mediu străin, exotic, aflat într-un „tărâm al leilor”. Et inter leones ego – ar putea suna motto-ul care stă la baza acestui tip de explorare deopotrivă ştiinţifică şi mărturisitoare.
Lumea răsturnată a bandiţilor – oglindă fidelă a lumii noastre şi conştiinţă acută a limitelor ei…
Bandiţii sunt o altă specie de oameni. Marginali, retraşi într-o lume a lor, cu reguli şi legi clare pe care autorul încearcă să le traducă pe înţelesul „fraierilor”, cum sunt denumiţi de către ei „ceilalţi”, oamenii „normali” – cei care se căsătoresc, au copii, merg la muncă şi respectă regulile şi legile statului. Bandiţii îşi creează o lume „pe dos”, în răspăr cu cea standard, pe care o repudiază din toată inima. De fapt, universul banditesc este urmarea unui act de excluziune: pentru că au fost respinşi de societate, fiind de la cele mai fragede vârste victimele nedreptăţii ei, bandiţii îşi exprimă explicit inaderenţa faţă de aceasta, o neagă şi luptă împotriva ei. Mecanismul de „naştere” a „bandelor” este simplu – un act de excluziune este urmat de un act de respingere, unei negări îi urmează o negaţie sau un „sistem” de negaţii, o „lege” al cărei fundament este resentimentul, frustrarea şi răzbunarea.
A fi „hoţ în lege” înseamnă a căuta prin orice mijloace să te dezici de această societate care, mai întâi, s-a dezis ea de tine. A fi „penal” înseamnă a „penaliza” abaterile şi strâmbătăţile profunde ale lumii noastre. Tocmai de aceea, în vârful ierarhiei răului – în concepţia banditească despre lume – se află puterea, organele legii (poliţia, „musor”) şi colaboratorii lor. O regulă de aur pentru bandit este să nu participe sub niciun motiv la structurile de forţă ale societăţii, iar cel care totuşi o face este decăzut la cel mai de jos nivel – pedeapsa fiind oprobriul definitiv sau chiar moartea.
Lucrurile diferite trebuie să rămână separate: echilibrul fiecărei lumi în parte, cea a „fraierilor” şi cea a „bandiţilor”, depinde de menţinerea opoziţiei dintre ele, de păstrarea tensiunii. Menirea poliţiei este să-i închidă, menirea banditului este să fie un om „liber” – aflat în afara zidurilor închisorii, dar şi în afara rigorilor vieţii sociale. Orice depăşire a acestei frontiere este un păcat de moarte pentru că ameninţă să trimită lumea în haos sau, cu un termen din argoul bandiţilor, în „bespredel”.
Căci, deşi banditul este constrâns să-şi facă o lume la marginea şi în contra lumii din care a fost expulzat şi chiar dacă o duşmănie neîmpăcată, de moarte, stă între bandit şi societatea oamenilor „cinstiţi”, totuşi aceeaşi credinţă întemeiază cele două lumi: credinţa în ordine şi în respectarea ei. Și banditului îi repugnă haosul, dispariţia ordinii, aceasta fiind cel mai mare rău imaginabil. Chiar dacă regulile lui sunt inverse faţă de ale noastre, ale „fraierilor”, principiul ce-i întemeiază lumea este de aceeaşi natură cu principiul propriei noastre lumi: a distinge ceea ce este distinct, a apropia ceea ce este similar. Restul e confuzie, haos, dezordine: „bespredel”!
Trăind într-o lume aflată dincolo de graniţele lumii noastre, banditul joacă rolul unei conştiinţe lucide şi acide a limitelor noastre: 1. el este „răul” întrupat al societăţii care se reîntoarce, înarmat, împotriva ei. El ne arată că „binele” societăţii noastre este atât de îngust şi atât de egoist încât generează în flux continuu nedreptate după nedreptate, scuipându-şi la groapa de gunoi fiii şi fiicele lipsite de noroc. Bandiţii sunt copiii schilozi, stâlciţi de stânci de o societate… spartană şi care, scăpând, numai ei ştiu cum, cu viaţă, se întorc să ceară socoteală celor ce au făcut sau au permis să li se întâmple aşa ceva, adică nouă tuturor. Pentru ei, noi toţi suntem vinovaţi. Noi toţi, cei cărora ne e bine în această societate care lor le-a făcut atâta rău. 2. Banditul este o conştiinţă a meschinăriei modului nostru de economie şi de viaţă bazat pe ecuaţia bani = viaţă. Banditul introduce o disjuncţie exclusivă acolo unde noi toţi credem că există o egalitate. Suntem atât de obişnuiţi cu această idee, încât nici nu mai suntem conştienţi de ea, la fel cum nu suntem conştienţi de propria noastră jugulară. Cu cuţitul la gâtul nostru, banditul ne face să devenim brusc conştienţi de fragilitatea ambelor: „banii sau viaţa!” Deopotrivă, banditul ne arată că timpul înseamnă nu bani, ci suflet, iar a-ţi vinde timpul muncind înseamnă a-ţi vinde sufletul. Banditul este cel ce este stăpân mereu pe timpul său, chiar şi atunci când ajunge după gratii, faţă de noi ceilalţi, ce urmăm, bine dresaţi de societate, de bună voie, mai rău decât nişte sclavi (care uneori mai şi fug), ca nişte roboţi, traseul programului zilnic. 3. În sfârşit, banditul este conştiinţa morţii noastre. El este un adevărat înger al morţii, întruchipat în cartea lui Vasile Ernu de Finkă, un asasin plătit, tatuat cu icoane pravoslavnice. Moartea livrată de el reflectă, scoate la suprafaţă puroiul care curge prin sângele societăţii noastre: faptul că viaţa oamenilor are un preţ. Odată plătit, oricine poate dispune de ea. Dacă viaţa omului este o marfă, de ce ar fi mai puţin moartea lui? În lumea lor, fraierii plătesc ca să trăiască: muncesc, se spetesc, respectă poruncile statului, îşi achită dările către el. Invers, în raport cu banditul ce-i pune cuţitul la gât, „fraierul” plăteşte ca să nu moară. Iar în raport cu asasinul său, fraierul nu mai plăteşte nimic, altcineva a plătit pentru el, dar nu ca să trăiască, ci ca să moară: este achitat!
Condiţionarea neurolingvistică şi evadarea din ea…
Pentru a comunica, bandiţii îşi inventează o nouă limbă – „fenea” – inteligibilă numai pentru cei admişi în cercul lor, de neînţeles pentru reprezentanţii structurilor de putere. O asemenea limbă trebuie să fie stăpânită la perfecţie de către candidatul la eşalonul superior al banditismului. O secvenţă foarte puternică ne relatează cum puterea sovietică în încercarea ei de a descifra codurile bandelor, alcătuieşte dicţionare convingând anumiţi bandiţi capturaţi să-i divulge cifrul. Cei care trădează („traduttore”, „traditore”) sunt pedepsiţi exemplar: fie sunt omorâţi, fie li se taie limbile. „Războiul limbilor” s-a soldat cu sute de asemenea limbi de trădători aruncate pe străzi.
Necesitatea de a inventa o nouă limbă nu se reduce, însă, doar la dorinţa de a nu fi înţeles de duşmanul tău, ci – şi aici se află o mare intuiţie a bandiţilor – provine din frica de a gândi ca el. Cine foloseşte limba oficială, limba statului, gândeşte ca el şi, în cele din urmă, sfârşeşte prin a se purta conform imperativelor sale. A folosi o limbă presupune o anume sintaxă mintală şi de această sintaxă mintală trebuie să te fereşti, înlocuind limba „puterii”, limba statului cu „limba bandei”. Cel care stăpâneşte perfect o limbă ajunge – se spune în mod curent – „să gândească” în acea limbă. Adică să vadă „în” acea limbă, să simtă „în” acea limbă, să se poarte „în” acea limbă. Limba îl vorbeşte pe om – spunea Heidegger şi, într-o formă apropiată, Eminescu. Fără să fi frecventat seminarii private de filozofie, bandiţii intuiesc acest adevăr şi, drept urmare, îl pun în practică – inventând o nouă limbă, o limbă care să reflecte propriile lor credinţe şi propria lor gândire – şi nu credinţele şi gândirea altora, în nici un caz ale puterii.
Nu acelaşi lucru îl fac şi artiştii, şi creatorii despre care zicem că inventează noi „limbaje”, „noi modalităţi de exprimare artistică”? Nu au fost ei mereu – pentru „fraieri”, pentru oamenii obişnuiţi şi pentru putere – un soi de bandiţi ce le pun în discuţie temeiurile vieţii şi gândirii lor? Și nu au suferit aceleaşi represalii din partea reprezentanţilor puterii, dintre care cele mai dureroase au fost încercările de echivalare a limbajului lor cu vocabularul limbii obişnuite?
Poate tocmai de aceea singura modalitatea rezonabilă de a traduce „fenea” bandiţilor este limbajul artistic, limbajul literar, pe care Vasile Ernu îl mânuieşte cu un talent de mare prozator şi de la a cărui expresivitate nu face economie. Astfel, ceea ce ar putea părea o scădere a cărţii – anume că bandiţii săi par să fie nişte neverosimile rude de sânge cu personajele dostoievskiene, vorbind o limbă filosofico-literară sclipitoare – se dovedeşte, la o analiză mai atentă, o calitate: cum altfel ar fi putut reda autorul întreaga bogăţie a lumii bandiţilor şi a limbii lor, dacă nu prin folosirea limbii altor bandiţi, a bandiţilor scriitori, pe care numai ipocrizia ne face să-i acceptăm în societatea noastră, zguduită din temelii de prezenţa şi de gândirea lor?
Cine n-are un duşman să şi-l creeze!
Chiar dacă apelează la mijloacele autobiografiei şi ale literaturii, Ernu se află pe terenul filosofiei, al problematizării şi al căutării soluţiilor. Soluţiile întârzie să apară, sunt doar sugerate, iar atunci când sunt formulate explicit sunt destul de naive. Aşa se întâmplă cu „soluţia socială” pe care i-o împărtăşeşte protagonistul cărţii unui personaj dubios şi bogat, fost bandidat, ajuns mare potentat în lumea fraierilor: altruismul, împărţirea averii, susţinerea săracilor, alternativa fiind o ameninţătoare, dar complet improbabilă, răscoală a celor nedreptăţiţi. Discursul lui Ernu devine confuz şi cumva anacronic când e vorba de soluţii concrete social-politice. Cel mai bine se simte în zona unui soi de descriptivism lirico-religios, făcând apel la valorile eterne (şi etern încălcate) ale umanităţii: altruismul, iubirea, grija faţă de aproapele, coeziunea comunităţii etc. Cum autorul este în mod egal ostil statului comunist şi statului „capitalisto-liberal”, statului în general, „modelul” căruia Vasile Ernu îi rămâne fidel este cel al sectei din care face parte, prezentată în culori foarte idilice în prima parte a trilogiei sale, „Sectanţii”. Secta reprezintă o versiune alternativă funcţională a tipului actual de societate, o comunitate care respectă sincer valorile fundamentale ale creştinismului, în care indivizii sunt uniţi între ei prin legături sincere şi afectuoase, se întrajutorează, construiesc împreună şi, mai ales, sunt dispuşi să sufere – până la moarte – pentru ideile şi credinţele lor. Secta este atât de bine organizată, încât până şi Lenin îndemna să fie studiat modul ei de organizare, invidiat de ideologul comunist, pentru a putea fi aplicat în noua orânduire sovietică.
Secta şi banda sunt exemple că se poate trăi în afara statului şi în contra lui. Dar – şi aici este paradoxul ce-l umple de melancolie pe Vasile Ernu – asemenea alternative depind substanţial de stat, de existenţa lui diferită şi, în mod necesar, ostilă. În momentul în care statul devine favorabil sectelor, în momentul în care bandiţii fac legea în interiorul structurilor de stat, aceste alternative (ce păreau atât de viabile câtă vreme erau urmărite şi reprimate de stat) se dizolvă de la sine, nici bandele, nici sectele nu mai pot rezista. Coeziunea unei comunităţi (de la cuplul îndrăgostit până la naţiune) este stimulată şi menţinută de prezenţa şi de atacurile unui duşman comun (real sau imaginar). După cum o spune Ernu foarte frumos, iubirea este salvatoare în esenţa ei şi fără această intenţie soteriologică nu am mai putea vorbi despre iubire. De aceea, atâta vreme cât există un pericol sau un Duşman de (sub) care să vreau să-l salvez sau să-i salvez pe cei iubiţi – coeziunea este maximă. De îndată ce aceşti stimuli încetează, coeziunea slăbeşte şi piere.
Din această imposibilitate psiho-logică a unei societăţi perfecte în absenţa ostilităţii, din constatarea lucidă că o comunitate fundamentată pe iubire are nevoie de ura celorlalţi pentru a exista, rezultă tonul elegiac al descrierilor… antropologice ale lui Vasile Ernu. Concluzia finală şi descumpănitoare ar putea fi formulată prin dictonul: Fără Cezar, nu există Hristos!